RSS
188 articole in tagul almanah
După atîtea războaie şi războieli, marele nuvelist Radu Cosaşu era cel mai în măsură să transforme aceste bătăi almaniheiste în strîngeri de mînă forte.
Afară era primăvara lui 1982. Înăuntru era trimestrul al II-lea. Eu eram în clasa I A, la Şcoala de Aplicaţie a Liceului Pedagogic din Bacău. Un coleg mi-a dat o carte, Cireşarii lui Constantin Chiriţă, primul volum.
"Pentru că există!", răspund mîndru bărbaţii adevăraţi, oamenii crestelor înzăpezite, cînd îi întrebi de ce mama dracului se tot cocoaţă pe munţi, pînă-n vîrf. Mişto găselniţă, nimic de zis. Ai nevoie de o asemenea justificare sfidătoare, uşor nebunească, pentru a putea continua o activitate complet lipsită de sens.
Ce poţi să ai, dom’le, cu chelioşii? Nu e deloc elegant să fii înrăspăr cu oamenii aceştia. Dacă omul mai este şi chior, pe lîngă că e chel, cu atît mai neelegant. Dar dacă peste toate astea băiatul mai este şi preşedinte, atunci începi să te enervezi de-a dreptul. Prea multe defecte la un loc.
Până în urmă cu zece ani citeam cel puţin şase titluri de literatură SF pe an. În cărţile astea abundă extratereştrii care au răspuns la orice întrebare şi farfuriile lor zburătoare care te lasă mască. Dileme: oare de ce majoritatea extratereştrilor sunt cheli, zbanghii şi au picioarele în formă de X?
Deosebirile dintre mine şi un american de rând sunt de nuanţe şi percepţii. Bunăoară, nu sunt de acord ca toţi oamenii să vorbească aceeaşi limbă precum vacile şi oile, aşa cum şi-ar dori-o taţii fermieri ai savanţilor americani.
Ăăă, staţi o secundă. That didn’t come out right. Să mai încerc o dată: „America? HELL, NO!“. O să mă explic printr-o poveste. De trezit copiii. Din păcate, e adevărată. O să vă spun ce am văzut de cînd, în secolul trecut, pe înserat, am plecat şi eu, ca tot studentul român care-a văzut prea multe filme made in Hollywood, către tărîmul făgăduinţei.
Lumea versus manele? De ce? Pentru că mi s-a întîmplat de prea multe ori să cunosc sau să aud de oameni care, o dată ajunşi în străinătate, să trăiască o dramă a izolării atît de puternică încît să aplece urechile la manele şi alte chestii.
Unde-s vremurile cînd depeşarii luau ciomege de la rockeri? Cu filfizonismul lor apretat, cu hainele lor de bun gust, spălăţei şi bine bărbieriţi, cum să nu-ţi vină să le dai un cap în gură? Erau snobii snobilor, erau ca sectanţii lui Bivolaru, se pretindeau crema iaurturilor doar pentru că ascultau DM.
Dacă ar fi să am un prieten cîntăreţ de manele, el ar fi Liviu Mititelu. Vorbesc serios. Am făcut un research online în rîndul celor mai tari cîntăreţi de manele şi, dintre toţi, cel mai tare m-a impresionat Liviu Mititelu.
Ori de câte ori fac nudism la Cavarna, lângă Balcic, îmi aduc aminte de povestea bunicului meu, petrecută în urmă cu mai bine de 70 de ani, prin părţile astea.
Niciodată n-am înţeles nudismul la Vama Veche. După mintea mea, nudismul la Vama Veche se bate cap în cap cu băutul-pînă-ne-pişăm-pe-noi la Vama Veche. Îi întreb pe vamaioţi: cum vă mai pişaţi pe voi dacă faceţi nudism? Asta nu pot să înţeleg: cum e posibil ca Vama Veche să fie plină de nudişti şi de pişaţi-pe-ei în acelaşi timp?
(para-comedie dramatică, gerontofobă, în două acte, unul mai scurt, altul mai lung)
Un local, cu trei mese. La masa din dreapta stau doi tineri îndrăgostiţi. Vorbesc în şoaptă, se ţin de mînă, fumează. Celelalte două mese sînt, deocamdată, goale. O muzică în surdină.
Un local, cu trei mese. La masa din dreapta stau doi tineri îndrăgostiţi. Vorbesc în şoaptă, se ţin de mînă, fumează. Celelalte două mese sînt, deocamdată, goale. O muzică în surdină.
Am fost crescut de surorile mai mici ale bunicii mele, Flavia şi Aura Margine. Două fete bătrâne, ciudate şi suspicioase. Două teroriste împuţite. Cu tabieturi din alte vremuri. „Nu pune mâna!“, asta îmi auzeau urechile de dimineaţa până seara. „Treci la colţ şi stai într-un picior, până la loc comanda!“ era cel mai frumos compliment de care aveam parte.
Pentru unul care a copilărit la ţară, printre ţărani de la coada vacii, care măturau în fiecare dimineaţă în faţa curţii sau care adunau balegă de cal de pe uliţă şi-o amestecau cu lut galben obţinînd astfel o mastică antiseptică cu care îşi curăţau podelele de pămînt ale caselor, noul ţăran de oraş plin de bani e o provocare şi o jignire.
Timp de un deceniu, între 1870 şi 1880, România a fost o cloacă imundă a emigranţilor politici ruşi şi, în loc să-şi vadă de treburi şi să se dedice onorabilei îndeletniciri de geambaş, aceştia au preferat să se consacre agitaţiilor anarhiste. Liderul lor era Constantin Dobrogeanu-Gherea, un ţărănoi născut în 1853 în localitatea Slaveanka, din gubernia Ekaterinoslav, care la 17 ani îşi începe activităţile subversive, sub acoperirea firmei unui atelier de potcovărie.
Să aperi statul are o oarecare logică doar dacă lucrezi sau ai lucrat pentru el şi ai reuşit să extragi cîteva avantaje minore din treaba asta. Altfel, se ştie, statul e cel mai prost patron.
Statul este de departe cea mai neinspirată invenţie a omului. Decît să inventeze statul, omul mai bine ar mai fi inventat o dată roata. Ar fi avut la momentul respectiv două roţi cu care ar fi putut pune ceva în mişcare – pe cînd cu statul n-a mişcat niciodată mai nimic.
Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu nici frumos pînă la 20 de ani nu am fost, nici de stînga pînă la treizeci de ani (c-am trăit în România), nici de dreapta după 30 (că nu am împlinit încă) n-am fost, şi cred că nici bogat pînă la 40 nu voi fi. Dar tare mi-e că nici n-o să mă dea sărăcia afară din vile şi maşini. Vilele altora, în care intri doar noaptea, de te aleargă cîte-un Iovan cu puşcociul. Dar mai sărac cu duhul şi mai indecis ca anul acesta, ca anul trecut, şi ca de cînd – şi cît de bogat – mă ştiu, parcă n-am fost niciodată. Habar nu am, ca extremă ascunsă, pe ce parte a politicii joc. Apropo, dacă politica este o curvă, cu cine ar fi mai bine să te destrăbălezi: cu o tîrfă de stînga sau cu una de dreapta?
Nu e bine să fii de dreapta şi nici de stânga în ţara noastră. Nemaipunând la socoteală că starea de a fi orice în România, sus sau jos, inginer sau poet, prost sau deştept, râu sau ram, bogat sau sărac nu e prea confortabilă.
Da, sînt înalt şi e bine. Adică e bine şi foarte rar nu e bine. Dar în general îmi place să fiu înalt. Îmi place mult. E una din chestiile la care mă întreb mereu: „Ce am făcut ca să merit asta? Sigur am făcut o faptă bună pe la 15 ani, că m-am născut înalt“. Filozofia mea despre înălţime cunoaşte multe aspecte. Să mă explic...
Poftim?? Zi mai tare, că de acolo, de jos, nu se aude!! A, să scriu un text despre… Bine, scriu, de ce să nu scriu? Uite, mă aşez pe scaun, în faţa calculatorului, şi mă apuc de scris. Asta în timp ce unii, în loc să se aşeze, trebuie – nu? – să se urce pe scaun. Ca să fie limpede pe ce poziţii ne aflăm, ţin să fac încă de aici, din al nouălea cer, o precizare: avantajul nostru fundamental în faţa scunzilor este acela că noi putem fi şi înalţi şi scunzi, pe cînd scunzii pot fi doar scunzi. De aceea, pe unii dintre ei îi înţeleg. Se ştiu ei. Cum ar veni, noi, înalţii, sîntem un fel de „doi în unu“.
Diferenţa dintre scunzi şi înalţi nu e o mare chestie, pînă la urmă. Totul se rezumă la un punct de vedere. La oamenii înalţi, punctul de vedere este mai sus, la cei scunzi este mai jos. Totuşi, există şi excepţii. Cunosc oameni scunzi care au un punct de vedere foarte sus, dar şi oameni înalţi care, în ciuda faptului că au un punct de vedere foarte jos, nu au găsit niciodată mai mult de 1.000 de lei pe jos. Chestie de noroc, şi înălţimea asta.
Non-acţiunea se petrece în dormitor. Domnul Pu citeşteziarul, întins în pat. Doamna Pi croşetează, întinsă în pat. Amîndoi sînt pe jumătate goi, transpiraţi, gîfîie de parcă tocmaiar fi încheiat o partidă de sex. Poartă ochelari de soare. În dormitor este aproape întuneric.
Poetul englez W.H. Auden a spus odată (vă place cum încep, nu?) că poţi zice „te iubesc“ aşa, la modul general şi absolut, dar că e mult mai greu să afirmi ceva simplu şi concret, gen: „te iubesc mîine dimineaţă la ora 8“... Mă rog, probabil că nu se referea la sex. Pentru că oricine ştie că e foarte uşor s-o faci: sexul de dimineaţă pune zîmbetul pe faţă. O pui, ţi-l pune. Nu mai e nevoie de gimnastică matinală; de fapt, chiar e gimnastica matinală! Începi ziua remontat. Iar dacă o mai şi termini aşa, te culci şi mai remontat. Există, însă, un duşman definitiv al sexului, şi acela este iubirea. Din cîte mi-am dat seama, există un singur beneficiu imediat al acestei activităţi: slăbeşti.
Mă numesc Alin Avram. Din partea mamei am sânge turcesc. Pe stră-străbunicul meu l-a chemat Ömer Abibulla, era poreclit Salamalekum şi a fost aga sangeacului Novi Pazarului. Era un inscu pielea gălbuie, mustăţi cât veveriţa şi nesfârşit de înalt, umbla îmbrăcat în haine nemţeşti şi nu obişnuia să poarte fesul decât în geamie şi de sărbători, cînd simpla lui prezenţă umplea inima muierilor de o teamă nedesluşită, care este, de regulă, fie începutul respectului, fie al unei nelămurite dorinţe trupeşti, ce le jilăvea păsărelele.
Aceasta este o masă rotundă sicktirită. Pe masă se află două farfurii pătrate, una albastră şi una roz. În farfuria albastră stă dragostea în suc propriu. În cea roz se află sexul, tot în suc propriu. În jurul mesei, în picioare, care îmbrăcaţi, care dezbrăcaţi, se află doamne, domni, domnişoare, fete şi băieţi. Cineva întreabă: ce-a fost mai întîi, oul sau dragostea, sexul sau găina? Ceilalţi răspund, care cum le vine la socoteală.
Taică-meu a fost un fustangiu sinistru. Ion Margine. Un cordaci fără scrupule. A înşelat-o pă maică-mea cât trăia, cu sor’sa, var’sa şi nepoată-sa. Asta, în zilele lui bune. În alea rele, s-a încurcat cu cine s-a nimerit. Cu florăreasa nebună, Bözsy Varga, care cumpăra garoafe doar de la Grigoreni. Lua un braţ, sâmbetele şi duminicile, şi le vindea în restaurante. Se oprea pe un maidan şi le curăţa de bobocii de la baza tulpinei. Apoi Taică-meu a prins-o în mreje pe Marişca, zisă Rogneanca, o văduvă de o jumătate de secol, între picioarele căreia păianjenii îşi făcuseră pânze de treizeci şi ceva de ani, că n-o mai întreba nimeni dacă are chef de bărbat.
Dragostea este posibilă şi este permisă la orice vîrstă. Nu e deplasat şi nici periculos dacă un copil sauun puriu se îndrăgostesc. Pe cînd sexul e complet aiurea, să zicem, la 3 ani şi devine aproape imposibil de la o anumită vîrstă. Pentru cine mai e totuşi în stare de un zvîc sexual şi la 70 de ani, apare o altă problemă: sexul poate fi fatal, căci sculatul de dimineaţă dăunează grav sănătăţii, în special cardiacilor şi hipertensivilor. Îndrăgostitul capătă o forţă fantastică, se spune că poate muta şi munţii din loc. Pe cînd sexistul, în afară de muntele lui Venus, pe care-l zgîlţîie doar, nu e în stare de lucruri ieşite din comun.
Dragoste versus sex. Să faci dragoste versus să faci sex. O dispută eternă. Totuşi, dacă e să iei ad litteram aceste două expresii, nici una dintre ele nu are sens. Dragostea nu se face, se întîmplă. Cît despre sex, nu poţi să faci, efectiv, sex. Poţi doar să faci sexul să se simtă bine. Sau să faci sexul opus să te simtă bine. Dacă ai noroc.
Draga mea,
Ţi-am mai zis: după cercetări îndelungate şi laborioase, nişte savanţi occidentali, angajaţi într-un colectiv de studii multi-pluri-disciplinare, au ajuns la o concluzie cît se poate de interesantă. Dragostea, susţin ei, reprezintă cel mai patologic moment din existenţa fiinţei umane. Nu presupune morbiditate şi nici boală. Înseamnă doar – folosesc cuvintele lor – pierdere de sine.
Draga mea,
Ţi-am mai zis: după cercetări îndelungate şi laborioase, nişte savanţi occidentali, angajaţi într-un colectiv de studii multi-pluri-disciplinare, au ajuns la o concluzie cît se poate de interesantă. Dragostea, susţin ei, reprezintă cel mai patologic moment din existenţa fiinţei umane. Nu presupune morbiditate şi nici boală. Înseamnă doar – folosesc cuvintele lor – pierdere de sine.
Să zicem că pisicile sunt mai inteligente decât noi, cum le tot place pisicarilor să susţină. În cele ce urmează, am încercat să-mi închipui ce-ar fi făcut pisicile dacă ar fi ajuns în fruntea speciilor. Sunteţi liberi să priviţi textul meu ca pe o simplă ipoteză. El a fost însă scris ca un îndemn la revoltă. Dar mai întâi să aruncăm o privire spre realizările noastre ca specie-conducătoare. De j’de sute de mii de ani muncim ca disperaţii pentru că ne înmulţim ca iepurii. Iar strategia noastră de luptă împotriva muncii a fost greşită de la bun început.
Bună ziua, domnilor şi, respectiv, vă ling mîna, doamnelor! Eu sînt pisica vecinei lui Daniel Goace. Cîteodată, cînd stăpîna mea lasă geamul deschis la balcon, mai traversez parapetul şi mă duc să mă mai joc cu mouse-ul de la calculatorul lui. ...Mamă, ce mă mai enervează că şi-a luat mouse optic! Mouşii optici n-au nici un farmec.
Ştiţi cum îşi încep antisemiţii discursurile despre poporul ales spunînd că n-au nimic cu evreii, dar... Aşa şi eu cu pisicile! N-am nimic cu ele, dar le consider o rasă enervantă. Nu, părerea asta n-are nici o conotaţie fascistă şi nu vreau să credeţi că fac din pisică cauza decăderii economiei mondiale şi a înmuierii moravurilo rcăţeilor. Nu, dar pur şi simplu pisica îmi face rău. Am alergie la ea şi atunci cînd o văd simt un ghemotoc de păr imaginar, cît o claie de fîn, care mi se pune în gît. Şi de-aia am fost nevoit cumva să dezvolt şi o teorie antipisicistă cu care să-mi justific beteşugul.
Sînt cîinar cam din clasa a treia, cînd am auzit o poveste de la tovarăşa învăţătoare, cu un cîine ciobănesc care s-a proptit cu labele pe stăpînu-său şi nu l-a lăsat să intre în colibă. Ciobanul s-a enervat, a vrut să-i dea cu bîta-n cap cîinelui, dar nu a apucat, căci s-a stîrnit un cutremur. De la cutremur, o stîncă s-a prăvălit peste colibă şi a făcut-o ţăndări. Atunci a înţeles ciobanul ce cîine sofisticat are, cîine seismograf. Fiindcă nu am auzit la acea vîrstă poveşti cu pisici care presimt cutremure şi îşi mută puii din locurile periculoase, cu găini care încep să cotcodăcească cu cinci minute înainte să se zguduie pămîntul, nu am devenit pisicar convins, nici găinar (mă rog, cu mici excepţii), ci m-am făcut cîinar convins.
E clar, eu fac parte din categoria iubitorilor de vietăţi. Deci, prin ghearele mele au trecut următoarele animale. Cîinele Scaunus, maidanez cu acte, împrumutat de la un coleg de şcoală generală. Scaunus avea cap de lup şi corp de vulpe gri, dar îmi plăcea de el că mă urmărea. A stat la mine la bloc cam jumătate de zi, după care a dispărut cu totul din lumea asta. Complet misterios şi fără urmă. Un păianjen cu cruce de care eram îngrozit. Îl ţineam într-o cutie transparentă. Mi-l prinsese un băiat de la bloc. Mi-a fost atît de frică de el, chiar şi în cutie, încît l-am aruncat pînă la urmă. Pisicile Costică şi încă una al cărei nume nu îl mai reţin. Costică a fost prima mea pisică alb-negru. Cealaltă era gri, dar nu conta.
Ghepardul este o pisică cu ghearele neretractile, foarte ataşată de om, care a putut fi văzută sporadic în Carpaţi, până la începutul secolului trecut. Principele Gheorghe Rákóczy I, unul dintre cei mai respectabili vânători ai vremii sale, folosea pentru vânătoare inclusiv ghepardul persan, pe care transilvănenii îl confundau, de proşti ce erau, cu pantera. Ghepardul a fost descris în scrisoarea lui Francesco Massaro, secretarul oratoriului Veneţiei la Buda, către Zuan Batista Ramusio, secretarul dogelui Antonio Grimani, din 1 florar 1520, ca un animal care avea părul, aspectul şi răgetul ca de leu, de nuanţă albă cu pete mai întunecate pe sub pântece, cu coada scurtă şi vârful negru şi cu smocuri lungi şi negre de floci pe sfârcurile urechilor şi cu căcărezele compacte de culoarea curcubeului.
Pe pisica mea o cheamă Herta şi, în timp ce eu scriu aceste rînduri, Herta stă în braţele mele şi se uită la ceea ce scriu eu aici. În vederile ei largi – care, cu totul, însumează 280 de grade – mai intru şi eu uneori. Dar, din motive numai de ea ştiute, brusc mă văd expulzat din generosul ei unghi de vedere, şi atunci Herta îşi vede de-ale ei şi eu îmi văd de-ale mele şi continuu să scriu despre ea şi despre altele, continuu să scriu despre această umanitate pisicească, numită pisicitate.
De-a lungul vremii (care mai mult pleacă decît vine), au locuit împreună cu mine, pe rînd – la rău şi la bine alături stînd –, felurite feline. Nu pot spune exact (şi n-aş vrea să mă fac de ruşine) de unde se iveau (din ce zone cumva străine), pentru ce îmi erau trimise (şi cu ce gînd) sau de către cine. Erau menite, poate, a reclădi ceva din ruine ori a-mi reda – curînd – pierduta (de-atîtea ori) culoare a unei vîrste senine, fără de nori.
Pe canapeaua din stînga, Rudolpho şi Stephano se ţin de mînă, se mîngîie, se sărută. Rudolpho şi Stephano pot să stea, pe rînd, unul în braţele celuilalt. Pe canapeaua din dreapta, Cerasela şi Ingrid se ţin de mînă, se mîngîie, se sărută. Cerasela şi Ingrid pot să stea, pe rînd, una în braţele celeilalte. Din cînd în cînd, cuplurile îşi aruncă priviri şi îşi fac cu mîna. Tandreţurile pot dura 2-3 minute. În încăpere intră, din dreapta, Mario şi Costi, ţinîndu-se de mînă. Dau cu ochii de Rudolpho şi Stephano.
Petrecut în anul de pomină 1683 şi condus de marele vizir Kara Mustafa, asediul Vienei a alăturat o oaste de două mii de moldoveni, a domnitorului Gheorghe Duca, la alte patru mii de munteni ai lui Şerban Cantacuzino. Printre soldaţi erau, aşa cum se întâmplă la oaste, oameni bărbaţi şi oameni femeie. Aleksa Tarangul, un rus de origine tătărească cu sânge de moldovean, născut în Moghilo şi ajuns mai târziu sfetnic de taină al principelui Dimitrie Cantemir, comanda o trupă de genişti însărcinată cu construcţia unui pod care n-a mai fost terminat niciodată, ca mai toate proiectele ambiţioase ale Evului Mediu românesc, încremenit şi el în proiect. Înţeleşi cu austriecii, prin ambasadorul Germaniei în Constantinopol prin care ţineau legătura, românii i-au abandonat pe turci când le-a fost lumea mai dragă: n-au luptat nici de partea lor, dar nici n-au avut curajul să-i refuze, preferând să prindă ultimii fluturi ai toamnei, ce înroşeau hăţişurile de dracilă crescute ca o barbă de imam pe malul drept al Dunării.
Am participat, în San Francisco, la o orgie homosexuală internaţională. (Poate nu ştiţi, Frisco e capitala tuturor celor pe care plicticoşii care nu ştiu decît poziţia misionarului îi numesc "devianţi sexuali".) De fapt, îmi trebuia o introducere impetuoasă (la textul ăsta, obsedaţilor! Numai la prostii vă gîndiţi! Da’ uite că v-am captat atenţia), aşa că am exagerat puţin. Nu era în San Francisco, ci pe-aproape. Şi n-a fost chiar o orgie homosexuală. Doar internaţională. Şi nici măcar nu a fost o orgie. Hai să vă explic: jucam un joc infantil, dacă vă spun că era derivat din sitcom-ul Prietenii tăi o să rîdeţi de mine. Deci nu vă spun.
În istoria antică a Indiei, regele Asoka, nepotul lui Chandragupta, a impus o figură de neuitat. Supranumit calculatorul viu, Asoka părea mai degrabă artist decât inginer, deşi era capabil să numere toate frunzele dintr-un copac din goana calului. Nu o dată făcea pariuri cu curtenii că eroarea de calcul nu va depăşi cifra de zece frunze, în plus sau în minus. Dar nici o eroare nu poate desfrunzi mintea mai eficient ca istoria. După ce regele trecea ca vijelia pe lângă copac, soldaţii îi rupeau frunzele şi începeau să le numere pe îndelete cotoarele. Fără excepţie, Asoka a câştigat toate pariurile. Detractorii au scos la iveală următorul detaliu: regele îşi alege copaci din familia platanului sau a pipalului, care au frunze mari, numărate scrupulos cu o seară înainte, de o armată de sclave cu multă dexteritate în recoltarea ceaiului, şi prin aceasta s-a vădit că mintea lui de inginer o întrecea pe cea artistului.
În 212 î.e.n., după asediul Siracuzei, o sabie romană a perforat plămînul stîng al celui mai cunoscut inginer din toate timpurile. Arhimede s-a arătat prea absorbit de precizia cercurilor sale din nisip, insultîndu-l astfel, prin apatie, pe centurion. Corpul în agonie al învăţatului s-a prăbuşit peste bisectoare şi tangente, a deranjat definitiv simetriile desenate pe pămînt şi a acoperit o problemă de geometrie a cărei soluţie ne făcea poate să trăim astăzi mai comod. Pusă faţă în faţă cu matematica, ignoranţa soldatului a avut nevoie de puţină gimnastică de pedepsire. Această intervenţie ostilă într-o chestiune a minţii, care începe să definească tipul recunoştinţei publice faţă de savanţii-tehnicieni, este o sugestie înarmată pentru ceea ce vor păţi inginerii peste două mii de ani.
Staţi aşa, să-mi aprind o ţigară. Mi-am aprins o ţigară, am deschis o pagină de web şi am tastat în fereastra de Google: 9 mituri despre ţigări. Hmm. Ia să vedem dacă anti-miturile sînt adevărate.
Cum spunea un nene la televizor: «Şi ce dacă nea Cutare a fumat toată viaţa şi a trăit 100 de ani? Dacă nu fuma, trăia 150». Este interesant cum toţi oamenii care ar trăi 150 de ani se apucă brusc de fumat cînd sînt tineri, ca să nu treacă de sută. Se pare că viaţa e, într-adevăr, plictiseala dintre două ţigări.
Am cunoscut un tip care zicea că provincia ar trebui rasă de pe faţa pămîntului. Am cunoscut alt tip care spunea invers, că Bucureştiul trebuie exilat în altă ţară. Pînă la urmă, e bine să ne înţelegem cu toţii ca fraţii. Că dacă stai să te gîndeşti bine, şi Bucureştiul tot în provincie e.
Singurul personaj din familie care făcuse războiul era bunicul. Stăteam şi-l ascultam ca tâmpitul ore în şir, în timp ce-mi povestea că a făcut armata la vânătorii de munte şi a ajuns ordonanţa generalului de divizie Leonard Mociulski, şeful Diviziei 3 vânători, a Corpului de munte. Toate amintirile lui, şi singurele de pe pământ, erau legate de armată.
De ce să nu faci armata? Uite, eu, spre exemplu, pentru că am ulcer duodenal. Însă am prieteni care nu au făcut-o pentru că au avut fie platfus, fie o familie de întreţinut, cursurile la o a doua facultate, la o a treia, la o a patra, certificat de nebun de la Spitalul 9 sau un văr la comisariatul militar. Ce este armata? Este a doua pîrghie importantă prin care sistemul mai are o şansă de a-l supune (eufemism pentru „îndobitoci“) pe individul încă neformat, în cazul în care l-a ratat o dată prin intermediul şcolii. E şutul în fund dat acelora dintre tineri care îşi fac iluzii că ei sînt altfel decît restul.
Am picat la facultate şi de-aici a început totul. Toţi prietenii mei şi-au găsit care o rudă la comisariat, care o hepatită nedescoperită dinainte, care un început de platfus, numai eu a trebuit să ajung să simt mirosul unei cazărmi de cinci stele, unde ordinea şi disciplina făceau parte din porţia zilnică de tîmpenie care era, şi cred că mai e încă, armata română de pufani. Timp de un an şi patru luni am păţit tot ce se poate numi nasol pe lumea asta. Atunci cînd ai 18 ani, nu te-ai bărbierit niciodată şi ai ochelari cît sifonul traşi peste o faţă de fost licean care inspiră aroganţă de tocilar, cel mai împuţit ghinion posibil e să nimereşti pufan într-o unitate de gagii pe care nu i-a dus capul să absolve mai mult decît o amărîtă de şcoală profesională de lăcătuşi-mecanici.
Hannah Pakula a numit-o „ultima romantică“. Contele de Saint-Aulaire a împrăştiat vorba prin toată Europa că România avea un singur bărbat, adică pe ea. Pentru noi, a rămas în istorie drept Regina Maria. Pentru Nando, bărbat’su, adică Ferdinand de România, a rămas drept Missy.
Despre ea însăşi, Missy scria că este o fiinţă electrică: „În fiecare ceas al zilei simţeam în mine viaţa, ca o forţă aproape electrică. Acestea le ştia soţul meu“. Aşa s-a confesat regina în povestea vieţii ei, reeditată la Bucureşti, la Editura Eminescu, în 1991. Să fi fost Nando singura persoană care ştia amănuntele astea despre regină? Dar prinţul Barbu Ştirbei de ce nu le-ar fi ştiut? Dar colonelul Joseph Boyle, zis Joe?
Despre ea însăşi, Missy scria că este o fiinţă electrică: „În fiecare ceas al zilei simţeam în mine viaţa, ca o forţă aproape electrică. Acestea le ştia soţul meu“. Aşa s-a confesat regina în povestea vieţii ei, reeditată la Bucureşti, la Editura Eminescu, în 1991. Să fi fost Nando singura persoană care ştia amănuntele astea despre regină? Dar prinţul Barbu Ştirbei de ce nu le-ar fi ştiut? Dar colonelul Joseph Boyle, zis Joe?
În caz că nu v-aţi dat deja seama, după semnătură, vreau să încep prin a vă aduce la cunoştinţă faptul că sînt femeie şi am ales să iau partea bărbaţilor în războiul dintre ei şi sexul căruia îi aparţin. Apoi, aş vrea să menţionez că nu am mustăţi, nu sînt cheală, nu am 420 de kile, nu mă apropii de vîrsta pensionării, deţin ambele picioare, am doar -0,25 la ochelari, îi port strict ocazional (cam de două, hai, trei ori pe an), iar dinţii îi am, toţi, la locul lor. La fel şi luciditatea, cu ajutorul căreia (deşi greu!) am reuşit să conştientizez cam ce îi enervează pe ei, bărbaţii, la noi, cam ce ne face atît de diferite şi, cîteodată, insuportabile. Citiţi mai jos o listă a motivelor care le fac lor viaţa mai plină, mai alertă şi mai grea.
Suspectez că am ales tema asta mai mult din cauza şuturilor în cur primite, în trecut, de la diverse domnişoare pe care am făcut greşeala să le plac mai mult decît era dezirabil. Pentru ele. Băiat finuţ, am crezut că nu le înţeleg suficient pentru a merita să fim împreună. De-a lungul tuturor acestor tribulaţii romantice, m-am întrebat mereu un lucru: ce vreţi voi, femeile? Răspunsul imediat ar fi că nici voi nu ştiţi. Dar hai să abordăm problema puţin mai ştiinţific.
Ce simplu ar fi dacă tot ceea ce aş avea de spus despre mine s-ar putea rezuma la cîteva lucruri exterioare, de o subiectivitate perfect obiectivă! Aş face, în acest caz, o impecabilă teorie (nici măcar!) a formelor fără fond, din care nu ar lipsi, totuşi, fondul de ten pe care nu m-aş sfii, la o adică, să îl folosesc ca ultim argument. Eu sînt femeie, recunosc, şi asta nu e puţin lucru. Dacă aş spune că am 32 de ani şi o înălţime de 1,81 m (lucruri perfect adevărate!), ar însemna, oare, că vorbesc despre mine? Bineînţeles! Ar însemna, însă, că vorbesc numai despre mine? Nicidecum, deşi mă îndoiesc că toate femeile de peste 1,80 m, cîte or fi ele, văd lumea la fel. Cînd eram mică îmi plăcea să dorm pe burtă. Îmi întindeam mîna dreaptă pe lîngă şold, cu stînga făceam un „L“ exemplar, pe care îl aşezam pe pernă alături de mine, şi visam nişte lucruri pe care mi-era şi frică să le povestesc.
Încă din cele mai vechi timpuri oamenii au fost preocupaţi defemei; sau istoria femeilor se pierde în negura vremurilor. Cam ăsta era, invariabil, preludiul scolastic al oricărei discipline de manual din tinereţea mea studioasă. Preludiu..., cam stîngaci; o tară de care se resimte în orice abordare ca de la bărbat la femeie. Nu ştim exact cînd au apărut primele femei. Poate că în China antică sau în Grecia protoistoriei arheologii vor fi consemnat nişte dispozitive incipiente şi instalaţii rudimentare care să fi stat mai tîrziu la baza inventării femeii. Poate că primul om de ştiinţă care a descoperit femeia cu ardere internă a fost un bărbat.
Tata mă suspecta că ajunsesem să cred în Dumnezeu din interes. Mă întreba: „Ai mai spune Crezul în biserică, dacă preotul nu ţi-ar mai da nici un ban?“. Nu aveam mai mult de 9 ani şi ştiam la perfecţie liturghia de duminică, nu ratam nici una din aceste slujbe. Cînd preotul rostea cuvîntul „uşile“, inima începea să-mi bată mai tare, mă desprindeam din locul unde mă aflam, mă apropiam de altar, îngenuncheam şi spuneam, cu voce tare, Crezul. Tata avea dreptate: m-ar fi deranjat dacă preotul nu mi-ar mai fi dat, la sfîrşitul rugăciunii, hîrtia aceea de 10 lei. După o vreme, strînsesem cîteva sute bune din Crezul pe care-l rosteam, în fiecare duminică, cu emoţie şi intonaţie.
Ion Caftanat este un stilist din Iveşti. Stiliştii sau staroverii sunt ortodocşii care ţin calendarul iulian decalat cu 13 zile faţă de celgregorian, iar Iveşti sunt o comună gălăţeană situată pe râul Bârlad, afluent al Siretului. Stiliştii din lunca Siretului sunt români sadea, cu obiceiuri neaoş ruseşti: poartă bărbi venerabile, înnodate până sub buric, rubăşti peste care se încing cu un brâu de lână în două culori, alb şi roşu, cizme înalte de cavalerist şi beau de sting de dimineaţă până seara. În rest, nu încetează să-l laude pe Dumnezeuşi să-i închine Lui vieţile lor nevolnice.
Ohohooo, ăsta e un subiect în care omul nu prea are ce să caute. Dacă e să ne raportăm la o scală galactică, pe Terra,în anul 2006, omul e ca o furnică, strivit de Dumnezeu şitras în jos de Diavol. Deci nu prea ai multe opţiuni, decît să te duci în Iad.
Se dedică lui IT
La început, moartea nu exista. Oamenii munceau, făceau dragoste şi apoi dispăreau. De altfel, nimeni nu era supărat pentru asta. Primul om care a murit fu Sveon Hooplaankg, leneşul satului din Laponia. El avertizase: „Vedeţi că peste două săptămîni voi muri!“. Nimeni nu l-a luat în serios, astfel că, timp de două săptămîni, oamenii din Laponia continuară să muncească, să facă dragoste şi, în final, să dispară. În preziua morţii, tinerii satului din Laponia se adunară la casa lui Sveon Hooplaankg.
La început, moartea nu exista. Oamenii munceau, făceau dragoste şi apoi dispăreau. De altfel, nimeni nu era supărat pentru asta. Primul om care a murit fu Sveon Hooplaankg, leneşul satului din Laponia. El avertizase: „Vedeţi că peste două săptămîni voi muri!“. Nimeni nu l-a luat în serios, astfel că, timp de două săptămîni, oamenii din Laponia continuară să muncească, să facă dragoste şi, în final, să dispară. În preziua morţii, tinerii satului din Laponia se adunară la casa lui Sveon Hooplaankg.
N-am avut eu norocul ăsta, dar nici departe n-am fost. Să mă nasc într-o cîrciumă, vreau să zic. Şi nu l-am avut fiindcă maică-mii nu-i plăcea cîrciuma, dar îi plăceau beţivii. Taică-meu se încadra perfect la categoria asta, aşa că viitoarea mea mamă aproape s-a îndrăgostit de el, cu toate că era cu vreo optsprezece ani mai tînără. Îi plăceau beţivii pentru simplul motiv că atunci cînd el stătea în cîrciumă, la „Odobescu“ sau la „Mihalache“, cîrciumi vechi pe care le naţionalizaseră comuniştii şi le numiseră pur şi simplu „restaurant“, dar toată lumea le zicea după numele patronului care, dacă nu era în puşcărie, era angajat pe post de chelner în fosta lui cîrciumă.
Nu sînt nici soţie, nici de băut nu beau, dar am ales să fiu departea doamnei Agopian, soţia scriitorului Ştefan Agopian. Acum, pentru cei care n-au auzit de el (puţini la număr, ar zice dînsul), Ştefan Agopian este un om mărunţel, care umblă mai tot timpul sictirit şi cu mustaţa pusă. Stă uşor aplecat de umeri ca şi cum înălţimea l-ar incomoda să treacă lejer pe sub tocul unei uşi. Pare tot timpul ţîfnos şi limba i se dezgheaţă ca rîurile primăvara doar atunci cînd aroma unui vinişor roşu sau măcar a unui Jidvei alb îi adie prin cerul gurii.
Ştiţi gluma aia cu bărbatul care vine acasă beat şi văzînd-o pe nevastă cu o mătură în mînă, o întreabă: "Faci curat sau ai de gînd să zbori undeva?". Aceeaşi replică ar putea să o dea şi nevestele: "Ai venit acasă sau ai trecut doar ca să te culci pînă mîine?".
Doamna Roza, născută Knobloch şi măriatată Popescu, se îmbracă tacticos în dormitor, în faţa unei oglinzi uriaşe, fixată în ramă de bronz aurit, sprijinită pe parchet pe patru picioare în formă de labe de urs, care abia dacă mai face faţă volumului ei impozant şi năvalnic. Şi-a tras ciorapii de mătase neagră şi acum îi fixează în clemele portjartierului şi după o clipă de ezitare renunţă să-şi mai pună chiloţii pe ea, pe care-i aruncă pe pat, după ce şi-a desfăcut larg picioarele şi şi-a şters cu ei secreţiile vaginale. Când degetele îi ating fofeaza ca din întâmplare, geme de plăcere, se lasă moale pe un taburet şi, cu picioarele tot mai lărgite, îşi mângâie iedera rebelă de culoarea roşie-acajú a toamnelor târzii, căţărată până sub buric, apoi mâna coboară tremurată spre sfârlează, prin intimitatea frunzelor şi torpoarea vrejurilor, pe care otrezeşte la realitate şi ea nu stă mult pe gânduri, oţărându-şi muguraşul mai rotunjor ca aluna şi mai umed ca boticul de căprioară, pentru a simţi plăcerea pe propria lui spinare.
Patria mea este Bucureştiul. Iar Parisul e doar Bucureştiul cel mare. Dar, spre deosebire de Oraşul Luminilor, oraşul meu e mai miraculos. Cel mai mare sat al României, înconjurat de cele mai urîte blocuri din lume, invadat de cele mai barbare triburi şi cotropit de cei mai răi cîini reuşeşte, încă, să schimbe destinul fiecărui locuitor, nativ sau de împrumut, şi reuşeşte să-şi perpetueze seminţia.
În urmă cu douăzeci de ani, asistam neputincios la invazia ardelenilor. Ăştia erau cei mai răi, că veneau cu nasul pe sus şi ocupau gările, poşta şi telecomunicaţiile.
În urmă cu douăzeci de ani, asistam neputincios la invazia ardelenilor. Ăştia erau cei mai răi, că veneau cu nasul pe sus şi ocupau gările, poşta şi telecomunicaţiile.
În primul şi în primul rînd, toate rîurile ajung prin vărsare la noi în Regat. În al doilea rînd, e mai bine la noi în Regat decît la ei în Imperiu pentru că n-am auzit spunîndu-se „Dau un imperiu pe un cal“. Deci Regatul e monedă de schimb, pe cînd Imperiul nu prea e. Apoi, eu, ca bucureştean, sînt mîndru de eticheta „mitic“. Pe la mine, prin Miticia, trece Dîmboviţa cea frumos curgătoare, în care ardelenii care au ceva de comentat se pot arunca oricînd doresc dînşii, legîndu-şi de gît sau un bolovan, sau un alt ardelean. Diferenţele sînt nesemnificative.
Nu vreau să jignesc pe nimeni, voi continua doar cu analogia faţă de situaţia din familia mea: noi, ardelenii, v-am dat la şcoală pe voi, bucureştenii. Că Universitatea din Bucureşti o fost fondată de un ardelean, Gheorghe Lazăr, din Avrig. Şi dacă tot v-am făcut şcoală, v-am dat şi ceva literatură, să nu vă plictisiţi: Slavici, Rebreanu, Coşbuc, Agârbiceanu. Să aveţi ce da elevilor la română la Bac!
Îmi iau inima-n dinţi şi risc o mărturisire grozavă: nu sunt microbist. Ba, cred că ar trebui să fiu mai necruţător cu soarta imaginii mele în ochii voştri: nu mă interesează fotbalul. Poate că asta explică de ce timp de foarte mulţi ani am fost ferit de tentaţia de a reduce relaţiile dintre oameni la relaţii de partidă, în care tu joci contra celuilalt. Ba aş putea agrava această confesiune sinucigaşă: adolescenţa mi-a fost scăldată în edulcorata reverie că toţi oamenii de pe pământ sunt ardeleni. Mai precis, clujeni. Vă imaginaţi în ce hal eram când am fost paraşutat la Bucureşti? Ca ardelean? Un miel legat de toate picioarele, atârnat în cârligul miticilor, asta am fost.
Privită de la înălţimea potrivită, harta paşnică pe care trăim arată ca un cîmp de luptă. Douăzeci de milioane de soldaţi români se bat zilnic între ei, fără imaginaţie, fără o idee clară asupra victoriei şi fără să dea semne de oboseală. O armată îndebandadă, grupată spontan în regimente sau risipită în indivizi, şarjează orbeşte, cu nervii la pămînt, spre pieptul aproapelui. O bătălie fără morţi, dar cu mulţi răniţi în orgoliu, se porneşte la fiecare răsărit de soare.
Almanahul Academiei Caţavencu, Bătăi în dialog - pricini de gîlceavă la români, vă invită în acest parc naţional de distracţii.
Almanahul Academiei Caţavencu, Bătăi în dialog - pricini de gîlceavă la români, vă invită în acest parc naţional de distracţii.
„I wrote the film and directed it. My name is Orson Welles.“ Cuvinte rostite la final de generic (The Magnificent Ambersons, 1942), care denotă un tupeu şi o infatuare ieşite din comun. Una la mînă – ar fi caraghios să reduci geniul lui Welles la o expresie, chit că justificată, a unei vanităţi debordante, doi la mînă – Doamne-Doamne, reprezentat pe pămînt de mai-marii studiourilor RKO, a avut grijă să-l pedepsească mintenaş. Imediat după terminarea filmărilor, Welles a plecat în America de Sud – în lipsa „wunderkindului“ (debutat cu un an mai devreme, la doar 25 de ani, cu seminalul Citizen Kane), filmul a fost ciuntit şi remontat, marcînd, într-un fel, începutul războiului sîngeros dintre cineast şi producătorii americani.
Nu mi-aş fi imaginat vreodată că, legat de subiectul fiţe, Parlamentul se va dovedi o instituţie sterilă, cu nimic de oferit. Deşi, obişnuit cu nimicul produs, zi de zi, de cei 469 de aciuiaţi în Casa Poporului, ar fi trebuit să fiu pregătit. Credeam, totuşi, că un domeniu atît de generos precum „fiţa“ îmi va oferi posibilitatea de a umple măcar două straturi de cuvinte despre plantele din minunatul nostru for legislativ.
Ca să n-avem nici un dubiu, să precizez că titlul de mai sus e o fiţă. Respectiv, e unul dintre puţinele citate latineşti pe care le ştiu, şi mă dădeam mare cu el, doar pentru că are legătură cu mîncatul şi cu băutul, temă foarte potrivită în contextul unui almanah despre fiţe. Se traduce „să bem şi să mîncăm, căci mîine vom muri“, şi nu v-o spun ca să vă insult inteligenţa, ci doar pentru a mă da mare că ştiu şi ce înseamnă.
Îngrijorarea pentru soarta semenilor mei îmbrăcaţi în blănuri, pene, solzi, frunze – lista fiind lungă – m-a făcut să acord uneori o prea mare încredere semenilor mei bipezi. Fireşte, nu tuturor, ci doar celor a căror poziţie, aparent asumată public, putea aduce un plus de consideraţie primilor. Odată cu trecerea anilor, naivitatea mea s-a mai tocit, deşi chiar şi astăzi, când am trecut de jumătatea unui veac, o simt că îşi mai face de cap.
„SALVAŢI PLANETA!“ urlă coperta de la Elle. Până de curând, în România nu ne făceam aşa de multe griji să salvăm planeta. Ne doream să ne salveze planeta pe noi. Sau, mai exact, ne doream ca acea parte bogată din planetă, Statele Unite sau Uniunea Europeană, să ne colonizeze, ca să fim şi noi la fel ca ei sau măcar să putem cheltui la fel de mult. Iar acum visul devine realitate pentru unii oameni şi ei ajung să fie destul de bogaţi încât să-şi dea seama că-i fac rău planetei. Sunt aceiaşi care vor să o şi salveze sau gesticulează înspre ea, măcar să se simtă ca şi cum ar face-o.
O tipă care nu se lasă uşor convinsă, dacă nu cumva te-a luat pe sus înainte să apuci să deschizi gura, e o fiţoasă. Iar un bărbat care-şi ţine nădragii pe el, dacă nu cumva are alte preferinţe, tot fiţos e. Există aşa ceva cu adevărat? Ehei… ce vremuri, ce vremuri! Încheierea fiţelor din anii ’70 se putea rezuma în expresia rostită cu timiditate şi regret după consumarea actului: „Şi-acum, ce-o să crezi despre mine?“. Pentru că era una din cele mai paradoxale situaţii: ţi-ai fi vîndut sufletul să penetrezi ceva, o măslină, un pepene, o pernă, o sticlă de lapte, dar, de îndată ce ajungeai la potou, te copleşea dispreţul.
Aş vrea să anunţ o revoluţie pe piaţa jucăriilor sexuale. Le ştiţi: vibratoare, păpuşi gonflabile, cătuşe cu puf roz, lubrifiante şi aşa mai departe. Nu am să insist asupra întrebării metafizice "Sînt sau nu jucăriile sexuale fiţe?", pentru că, la români, după cum bine ştim din "Mioriţa", fiţă sexuală e tot ce depăşeşte oaia. Adevărata revoluţie pe piaţa jucăriilor sexuale, însă, nu constă în diversificarea şi/sau mărirea gradului de complexitate al sculelor, ci în promovarea lor. În modalitatea de prezentare, adică. Avertizăm cititorii că urmează pasaje fără diacritice.
Bhubaneshwar, statul Orissa, India, marţi, 29 mai 2007: În copilărie am deprins un obicei în aparenţă urât: să caut găinile de ou, băgându-le degetul în târtiţă. În dimineaţa zilei în care găina urmează să se reproducă, oul coboară pe ţeavă, la doi-trei centimetri în adâncul cloacăi, cât să-i simţi vârful cu buricul degetului. Ţinând o evidenţă clară a ouălor, gospodarul îşi poate monitoriza mai bine planurile de înavuţire. Zicerea fostului premier, "Să-mi număraţi ouăle", porneşte, de fapt, de la această experienţă simplă, primitivă şi plină de învăţăminte, a introducerii degetului în anusul găinii, pentru a ţine socoteala ouălor.
Patru dimineaţa, vară cu miros de fîn proaspăt cosit. Soarele răsărea timid printre livezile cu nuci, aveam şapte ani şi luam grăbit în picioare roua rece de peste dealuri, plecînd cu gaşca la rîu spre primii peşti din viaţa mea. Ţineam în mînă o undiţă de alun, dreaptă şi mlădioasă, la care lucrasem cîteva zile să-i curăţ coaja, să-i fac un mîner, să-i leg un inel din sîrmă în vîrf. Mă mîndream cu undiţa mea aşa de tare încît din prima aventură pescărească nu mi-a rămas decît imaginea acelei nuiele. Era o undiţă frumoasă, nici nu ştiu dacă am prins peşti cu ea sau nu.
Oricît de multe fiţe ai face şi ai avea, dacă nu te ştie nimeni, sînt în van. Deci, REGULĂ: e musai să ştie toată lumea cînd tu faci o fiţă!
REGULĂ: ziarele, revistele mondene trebuie să publice, jmecherii prin oraş trebuie să afle, nimic nu se face fără suport mediatic! Toată lumea să ştie fiţa noastră!
REGULĂ: ziarele, revistele mondene trebuie să publice, jmecherii prin oraş trebuie să afle, nimic nu se face fără suport mediatic! Toată lumea să ştie fiţa noastră!
Da, recunosc am fost elev la un liceu de fitze. Nu-i spun numele, dar e simplu să vă prindeţi. E un liceu cu nume de personalitate europeană. Pentru unii era pictor, pentru cei care ştiau de fapt cine e, era părintele Europei. Liceul a trecut prin multe, copii de premier, bombe şi cel puţin o dată la 4 ani transmisiuni în direct cu reporteri zeloşi doritori de cadre cât mai bune cu urnele.
Să mă scuzaţi pentru aceste idei, dar mie, de cîte ori văd paginile revistelor cu profil pescăresc, îmi vine să rîd. Există fiţă evidentă, fiţă de prost gust, fiţă care îşi răcneşte fiţele, dar toate acestea depind, de fapt, de un gust al publicului pentru senzaţional. În paginile tabloidelor e cel mai facil să găseşti oameni superficiali, atraşi de kitsch. În sine, nu au mai mult decît funcţia unei maimuţe care se scarpină în fund şi apoi bagă mîna în gură, spre deliciul unui public. Dar e nedrept. Există o categorie de nişă, mult mai fiţoasă decît Fitz sau Poponeţ, şi care îşi pretind un ştaif pe care nu-l merită. Cred că cea mai adevărată revistă de fiţe de la noi este o anumită revistă de pescuit.
În materie de muzică, una din fiţe este să-ţi faci videclip. Nu conteaza că de-abia te-ai apucat să cînţi şi pileşti microfonul cu vocea ta aspră – cu un videoclip jmecher, un corp de sală şi nişte bikini minusculi –, din fundul curţii ajungi direct în topuri, apoi pe cele mai renumite scene ale ţării, iar în scurt timp ajungi să te împiedice Monica Anghel, pe scenă!
În faţa blocului e un SUV argintiu. Răzvan lucrează la o companie de maşini, nici nu mai ştiu care, că le-a tot schimbat. La fel şi maşinile. Mă urc pe locul consacrat, cel din dreapta. "Ce faci, bine, tu ce faci, bine." Cu Răzvan, Robert şi alţi cîţiva amici mai îndepărtaţi nu mă văd prea des. De cînd am devenit freelancer şi nu mai aparţin de nici un brand, am început să trăim în Bucureştiuri paralele. Lucrăm, mîncăm, ne distrăm şi ne facem vacanţele în locuri diferite. Deşi au timp mai puţin decît mine, ei ies mai mult. Aşa că ne vedem mai puţin.
- scurtă poveste tragi-comică despre fiţele socialismului românesc -
Pentru un om oarecare, fiţa înseamnă să se alinieze modei celor cu a căror condiţie socio-finaciară vrea să rimeze. Pentru o ţară, o fiţă presupune scrierea cît mai fantezistă a unor manuale de istorie în care urmaşii să se dea mari cu rudele lor moarte, aşa cum o coană bovarică de provincie se mîndreşte cu amicii ei din capitală.
Pentru un om oarecare, fiţa înseamnă să se alinieze modei celor cu a căror condiţie socio-finaciară vrea să rimeze. Pentru o ţară, o fiţă presupune scrierea cît mai fantezistă a unor manuale de istorie în care urmaşii să se dea mari cu rudele lor moarte, aşa cum o coană bovarică de provincie se mîndreşte cu amicii ei din capitală.
Ultima fiţă, în materie de timp liber, este să pleci în vacanţă în locuri cît mai exotice, cît mai îndepărtate şi unde nu a mai fost nimeni din Bucureşti şi apoi să faci totul public. Regulă (de fapt, REGULĂ): trebuie să spui tuturor prietenilor, prietenelor, să dai informaţia revistelor mondene. Sub nici o formă un asemenea eveniment nu trebuie trecut sub tăcere!
La un an de la intrarea României în război, în vara lui 1942, în Bucureşti a apărut o nouă modă vestimentară, malagambismul. Numele îi venea de la Sergiu Malagamba, jazzman foarte iubit în cercurile sofisticate ale Capitalei. Cînd cînta, atît el, cît şi întreaga orchestră purta ciorapi albi. Cam de pe aici a pornit noua modă.
E greu, dragii moşului, să vă spun toate fiţele din comunismul tîrziu, cunoscut sub numele de "imediat înainte de Revoluţie". Pentru că atunci, în vremea aia, să ai fiţe însemna să fii în afara liniei oficiale, deci să fii olecuţă disident.
Stau şi mă întreb: să fi fost anticomunist în anii ’40-’50 poate fi considerată o chestie de fiţe? Unu: era al naibii de costisitor – şi, de obicei, plăteai cu ce aveai mai scump. Doi: pentru cei mai mulţi, atitudinea părea lipsită aproape în întregime de vreo utilitate. Trei: în consecinţă, erau foarte puţini cei care-şi permiteau. Deci uite că măcar o parte din ceea ce considerăm a fi criterii ale fiţei se regăsesc şi în acest caz. Dar nu despre anticomunism vreau să vă povestesc, ci despre un om care îi ura destul de tare pe comunişti în anii aceia.
Adevărul e că nu cred să existe mai mare nucă-n perete ca prezenţa mea într-un context dedicat fitzelor. (În ludicul sadism al domniilor voastre, cred că d-aia m-aţi şi convocat aici, ca o gaură-n pitorescul subiectului.)
În ziua cînd m-am născut, am simţit că părinţii nu mă vor boteza în apă Evian. Eram un nou-născut mic şi gălăgios, dar o înţelegeam perfect pe mama, care îmi explica, pe un ton foarte serios, că "dragul meu, vara asta a fost secetă în Moldova, nu ne permitem să te botezăm în apă Evian, sper că nu te deranjează dacă vom umple cristelniţa cu apă Vittel, e destul de bună şi asta. Sau preferi în şampanie Veuve Clicquot?". Mama n-a ştiut prea bine ce însemna tăcerea aceea gălăgioasă, pe care o practicam din toţi rărunchii. Apa de fîntînă, în care am plonjat în cristelniţa aşezată în mijlocul unei biserici de ţară, dintr-o Moldovă aflată în plină dictatură, s-a dovedit a fi fost un înlocuitor firesc al apei Evian care, pe atunci, curgea la mii de kilometri de rîurile dragi ale patriei.
Am cunoscut cea mai penibilă fiţă din cîte cred să existe pe pămînt. S-a întîmplat în urmă cu mulţi ani, dar m-a distrat atît de tare fiţa asta, că am ţinut minte toate detaliile ei. Generic spus, e vorba de copiii de fiţe. Cum există maşini de fiţe, ţoale de fiţe, gagici de fiţe, sînt oameni care-şi poartă cu ei copiii ca pe nişte fiţe.
Uneori, la intervale destul de regulate, aşa cum pe femei le apucă brusc o mare lipsă de chef pentru sex, pe mine mă apucă dracii contra capitalismului. Mi se pare că piaţa liberă prosperă din cauza unor tîmpiţi dispuşi să cumpere în loc să-şi facă cu propriile mîini chestiile de care au nevoie. Povestea care urmează face parte din colecţia mea de mici războaie de gherilă duse împotriva duşmanului de moarte al lucrului făcut în casă, al antreprenorului care-ţi vinde un covrig crud la colţ de stradă în loc să-ţi dea dreptul să-şi modelelezi coca şi s-o laşi să se coacă în propriul cuptor.
Cea mai mare ruşine din viaţa mea am păţit-o în clasa a 8-a. Fix într-o perioadă cînd sentimentul de singurătate nicicînd nu fusese mai amar. Deşirat, ţigănos şi prost îmbrăcat, singuratic şi plin de coşuri. Sărac şi fără succes la colege. Poreclit "Cămila". Nimic nu reuşisem în viaţă, pînă la vîrsta aia. Iar în jur, colegii mei aveau deja totul.
Ştiu sigur că voi ajunge un mare regizor de film. În sprijinul acestei categorice afirmaţii stau următoarele două fapte: 1) Locuiesc în fosta garsonieră a lui Cristian Mungiu. 2) Îmi fac dinţii la cumnata lui Cristi Puiu unde, cu siguranţă, şi-a îngrijit şi el dantura. Am împărţit acelaşi scaun de dentist, am dat ochii peste cap în acelaşi fel cînd foreza a început să bîzîie. Este imposibil ca o bună parte din talentul său să nu se reverse şi asupra mea.
Primul impuls, cînd dai de bani, e să arăţi chestia asta tuturor. Începi cu haine, maşini tari, ceasuri, bijuterii şi sfîrşeşti cu poveşti din vacanţe exotice. După ce te învîrţi o vreme printre oameni care au bani de pe vremea cînd străbunicu’ era bebeluş, începi să simţi duhoarea penibilului. Observi că ce credeai tu că e scump şi bătător la ochi e chiar vulgar şi cheap în jet set. Renunţi la logo-uri şi etichete vizibile şi înveţi dulcea savoare a subtilului. Afli că în loc de bluza pe care scrie DIOR, ar trebui să ai un tricou simplu alb, ieftin, din care să reiasă, maxim, un diamant la gît sau pe deget. Te prinzi repede că femeile frumoase şi bogate de la mama lor sînt rareori ţoape sau mulate, iar nou-venitele de la braţul milionarilor de lungime mică sînt mereu ţipătoare, suculente şi... roz.
În deschidere voiam să vă spun "Bună ziua", dar tare mi-e că în scurt timp şi "bună ziua" ăsta va deveni de fiţe; cam aşa cum de fiţe a ajuns şi "dumneavoastră". În loc de "bună ziua" ar merge şi un "Doamne ajută!", dar aici deja fiţele politic-laice-corecte-oengiste s-ar revărsa asupra fundamentalistului religios. Iar dacă tot am ajuns la "Doamne ajută!", vreau să vă povestesc nişte fiţe de mănăstire.
Pînă acum cîţiva ani, bancul cu cei doi ruşi care se întîlnesc la Monte Carlo on Casino, amîndoi îmbrăcaţi super-scump, dar cu aceeaşi cravată, era portdrapelul fiţelor maxime în partea aceasta a Europei. Hai, mă, cum… nu-l ştiţi? Păi, se tot ascund ca să nu se observe că sînt cu aceeaşi cravată pînă cînd inevitabilul se produce. Primul întreabă: De unde ţi-ai luat cravata? De la Londra. Şi cît ai dat pe ea? 800 de euro. La care celălalt îi răspunde: "Ce fraier eşti, eu la Roma am dat pe ea 1.500!". Acum, eu ştiu că voi ştiţi că eu ştiu că voi ştiaţi bancul. Aş vrea însă să facem analiza lui.
Vai, ce dor mi-e de Costineşti! Costineştiul ăla de prin anii ’70, cu localnici care închiriau camere turiştilor boemi, mai culegeau porumbul din câmpul de peste linia ferată, mai stropeau roşiile în grădină, mai mulgeau vaca. Ce curţi umbrite de salcâmi uriaşi, ce de peşte la cherhanaua din dreptul epavei… Costineştiul acelor ani este, cel puţin pentru mine, un amestec de miros de algă marină, gust de ciorbă de calcan, vuiet de valuri şi galben de floarea-soarelui.
Nu ştiu alţii cum sînt, însă prin 2001, cînd am descoperit eu Vama Veche, aceasta era un teritoriu declarat al non-fiţelor. Aruncam pe mine cu lopata cele mai proaste ţoale pe care le găseam prin casă, încălţam cele mai obosite sandale, luam în spate ultimul junghi de rucsac şi hai în Vamă!
Aici nu va fi vorba despre viloaie, gipane, ţoale scumpe, ghiuluri sau lanţuri de aur. La astea, pur şi simplu, nu mă pricep. Demult, tare demult, pe vremea cînd nu se ştia ce-i aia cool sau trendy, am descoperit că eu nu mă încadrez tocmai în mainstream. Ce era să fac? Încercînd să mă împac cu blestemul, m-am orientat spre fetele mai degrabă interesante decît spre alea bune rău de tot; spre şpriţurile vorbite potolit şi îndelung cu prietenii, decît spre chefurile intense de maximă distracţie; spre jazz şi rock, mai mult decît spre disco, pop & dance. Aşa am şi ajuns să-mi petrec verile numai la 2 Mai şi, mai tîrziu, la Vamă – pînă-n ziua de azi. Mi-a plăcut.
Există în lumea asta, chiar dacă nu ştim cu siguranţă, cîini de companie din ĂIA. ĂIA, spre deosebire de ăştia care ştiu să se bucure şi să fie prieteni, sînt cumpăraţi de oameni care i-au dorit strict ca accesoriu. Îmi amintesc foarte bine momentele în care îl vedeam pe Gheorghe Zamfir venit în emisiuni de televiziune cu un cîine în palmă. Era viu, da. Şi era foarte mic, creat special pentru a fi ţinut în mînă.
O fitză ar putea fi să scrii la acest almanah fără să ai vreo chemare. Cazul meu. Doar că eu nu mă sparg în fitze pe aici – scriu aberaţiile astea din obligaţie.
Aşadar, o categorie a fitzelor ar fi, de fapt, situaţia în care faci un lucru pentru care nu ai nici chemare, nici şefi. O faci aşa, ca să te vadă lumea cât de pizdeanu eşti tu, băiet la 30 cu banu’ grup, gagici în coadă, ochelari de soare şi, cazul de care voi zice aici, manelist cu texte în almanahul băieţilor de la Caţavencu.
Aşadar, o categorie a fitzelor ar fi, de fapt, situaţia în care faci un lucru pentru care nu ai nici chemare, nici şefi. O faci aşa, ca să te vadă lumea cât de pizdeanu eşti tu, băiet la 30 cu banu’ grup, gagici în coadă, ochelari de soare şi, cazul de care voi zice aici, manelist cu texte în almanahul băieţilor de la Caţavencu.
În almanahul ăsta sînt texte despre diferite fiţe. Maşini, haine, localuri etc., nu intru în amănunte, le găsiţi în celelalte pagini. Aş vrea să nu pierdeţi din vedere o fiţă subtilă: demersul de a scrie un anumit text (chiar şi despre fiţe) poate fi la rîndul lui o fiţă. În cazuri de acest gen, diagnosticul se poate stabili foarte simplu. Se analizează tema textului şi autorul.
În materie de vestimentaţie, românii nu sînt nişte inovatori. Preiau şi adaptează ceea ce scoate pe piaţă Vestul. În consecinţă, aş putea spune că noi nici măcar nu sîntem în stare să avem fiţe: le importăm!
În materie de ţoale, noi încă ţinem de neolitic. La noi, brand-ul trebuie să-ţi explodeze brutal în faţă.
În materie de ţoale, noi încă ţinem de neolitic. La noi, brand-ul trebuie să-ţi explodeze brutal în faţă.
Între mai 2004 şi februarie 2005 s-a consumat perioada mea angajată cea mai cool, trăncănind prin baruri despre cât de subversive sunt manelele şi umblând prin Bucureşti îmbrăcat în ţigan. Faza a început după o lectură în Club A, când am decis să citesc un text angajat îmbrăcat la concept, motiv pentru care mi-am cumpărat pălărie neagră cu boruri largi, o cămaşă de mătase şi nişte pantaloni de stofă tip burlan, de la un second.
Dacă tot discutăm despre fiţe, nu cred că ne putem apuca de vreo confesiune oarecare fără a pomeni două vorbe despre fenomenologia orgoliului. Adică nevoia dulce acrişoară a eului de a se ambala pentru uz social în ceea ce-i sugerează industria dorinţelor, patima omului de a domina simbolic, printr-o freză, o pereche de pantofi sau alt accesoriu, gaşca în care locuieşte, trăieşte şi se dă mare. Pe scurt, fără fiţe, economia mondială ar intra în colaps, iar dracul ar şoma pe marginea autostrăzii către iad, aia pavată cu bune intenţii şi asfaltată cu bucăţi mari de orgoliu.
O poţi vedea pe Google Earth. E atît de vizibilă, încît cineva a fotografiat-o de la o mie de kilometri înalţime, un american. E o englezoaică splendidă, cu tenul alb perlat şi siluetă seducătoare. Provine dintr-o familie celebră şi ultimii cinci ani i-a petrecut făcînd studii strălucite de inginerie şi design în Germania. Cînd o zăreşti pe stradă, lumea începe să devină nedreaptă cu tine, în principal din cauza acelui crud "n-o s-o am niciodată". Adaugă la asta şi faptul că minunăţia a încăput în labele unui mîrlan provenit din fauna unsuroasă şi obeză a economiei negre.
M-am trezit de dimineaţă cu ideea fixă că americanii nu au fiţe. Unde să găsesc eu fiţe? Pe stradă, în autobuz, la serviciu?
Ora 7,50 a.m. Sînt pe peron aşteptînd trenul. Lîngă mine alţi 400 de somnoroşi, toţi gîndind la acelaşi lucru: cum să mă poziţionez mai bine pe peron astfel încît să ajung să urc printre primii şi să prind loc pe scaun. De data asta însă las doamnele în faţă şi nu mă mai împing ţipînd că am soţia gravidă acasă şi trebuie să stau jos.
Ora 7,50 a.m. Sînt pe peron aşteptînd trenul. Lîngă mine alţi 400 de somnoroşi, toţi gîndind la acelaşi lucru: cum să mă poziţionez mai bine pe peron astfel încît să ajung să urc printre primii şi să prind loc pe scaun. De data asta însă las doamnele în faţă şi nu mă mai împing ţipînd că am soţia gravidă acasă şi trebuie să stau jos.
Când împăratul Vespasian s-a apucat să construiască Colosseum-ul, nu avea cum să înţeleagă dimensiunea reală a gestului său. Aparent locul ideal pentru a-i da poporului pâine şi circ, ovalul – uimitor chiar şi pentru ochiul modern desensibilizat cu supradoze de high-tech – şi-a dezvăluit adevăratul rol în civilizaţia romană abia după ce Titus l-a inaugurat. Cu o tribună specială pentru împărat şi camarila sa, imensul amfiteatru a devenit încă de la început o oglindă fidelă a societăţii care stătea la baza faimosului imperiu.
Cică, dacă ai maşină, ai libertate de mişcare. Ai pe naiba. În Bucureştiul anului 2007, singura libertate pe care ţi-o oferă maşina e aia de a fi prizonier. Într-un cîrnat de maşini care mai mult stă pe loc decît se mişcă, iar, atunci cînd se mişcă un pic, o face maximum cu viteza a II-a. Cînd mergeam cu metroul, ajungeam la redacţie în 15-20 de minute. Acum ajung într-o oră, o oră jumate, da’ cică sînt o doamnă. Cel mai doamnă sînt însă cînd încep excursiile între poliţie, asigurare şi service. Din februarie 2006, cînd am început să conduc, pînă pe 7 noiembrie 2007, cînd scriu acest text, am executat vreo opt asemenea excursii.
Celor mai mulţi dintre noi ne displac fiţele. Sau, mă rog, cea mai mare parte a fiţelor. Ar trebui totuşi cumva apărate şi fiţele astea. Nu mă gîndesc aici doar la faptul că snobismul este motorul oricărei societăţi de consum sănătoase. Şi chestiuni ceva mai puţin prozaice decît cărucioarele doldora ale hypermarket-urilor îşi datorează progresul atitudinii ăsteia atît de blamate. Cultura – ca să spun un cuvînt nu mare, ci mediu – merge mai tare înainte tot datorită unor astfel de apucături. Dar nu vreau să apăr fiţele invocînd bucăţica lor de rol pozitiv pentru oameni, ţară şi pace, în general. Sar în apărarea fiţei ca fiţă pur şi simplu. Staţi să vă explic!
Am făcut un clasament – mai mult sau mai puţin idiot, fiţos, snob, inteligent, nu contează – al regulilor de bază pentru o bună întemeiere a unei conduite fiţoase. Va trebui să înghiţiţi din start premisa fiţoşeniei mele care, iată, mă dau mare analist la rece al fenomenului.
În mentalitatea balcanică, dar nu numai, MAŞINA este considerată un simbol al bunăstării materiale, al succesului, un mijloc de ieşire din anonimat şi de a impune respect, şi mai puţin un simbol al statutului social, o necesitate legată de confort şi siguranţă, de temperament. Totuşi, identitatea MAŞINII ajunge să acapareze identitatea noastră. Astfel, eu devin Ăla cu BMW-ul, iar nu ştiu care jmecher din oraş este Ăla cu SLR-ul.
S-a vorbit la greu despre fiţele vedetelor, s-a vorbit într-un sictir despre fiţele persoanelor publice autohtone şi... care-i faza? Ce-am rezolvat? Ne-am distrat? Pe moment, poate, dar distracţia adevărată începe atunci când descoperi fiţele intelighenţiei, fiţele cărturarilor, fiţele înţelepţilor, demnitarilor, reprezentanţilor Bisericii şi, evident, fiţele noastre, ale celor care se distrează pe seama fiţelor de peste drum. Ce înţeleg eu prin fiţe de înaltă altitudine? După mine, acest tip de fiţe este şi cel mai "periculos" fiindcă ţine de un orgoliu rafinat, supraetajat, dar cu atât mai pervers.
Citesc la almanahul ăsta – că de scris n-am scris nimic – şi tot nu pricep: cine e fiţa, ce este fiţa, unde, cînd, cum şi de ce este fiţa fiţă? Of, pe unde umblă institutele de sondare a opiniei publice şi echipele de cercetători americani cînd ai nevoie de ele? În lipsa lor a trebuit să mă las la mîna sfîntului Google, stăpînul tuturor răspunsurilor din Univers. Am întrebat, aşadar: Google, Googlişoară, ce mai este de fiţă prin ţară? Enter!
Colegii mei de redacţie au hotărît ca anul acesta Almanahul Academiei Caţavencu să se ocupe de oameni fiţoşi. Cuvîntul nu apare în Dicţionarul Limbii Române scos de Academie în 1934 şi nici în Noul Dicţionar Universal al Limbii Române, ediţia a doua, 2006. În cel din urmă apare totuşi cuvîntul fiţă – "fiţă, fiţe f. figură: mi-a mai făcut o fiţă; a face fiţe, a face mofturi, a se sclifosi".
Totul s-a petrecut într-o seară de mai, acum 4 ani. Stăteam întins într-un şezlong din ceramică romană în grădina părinţilor mei incomparabil mai bogaţi decât mine. Eram îmbrăcat în chiloţii mei de grădină cu diamante când, dintr-o dată, din cer s-a coborât o lumină galbenă mirosind a ceapă verde care a început să mă ridice spre obiectul lor zburător neidentificat, cu numerele murdare de noroi. M-a ridicat aşa, să zic, un metru, un metru şi ceva, apoi au rămas în pană de curent şi m-au scăpat, trântindu-mă cu capul de pământ. Norocul meu a fost că aveam pe cap o cască de fier cu Chicago Bulls.
Ţara era prinsă sub zăpadă, totuşi mergea tăcută înainte, în patru labe. Sîntem în anul cînd cineva care nu mai e decît în amintirile noastre ne sfătuia să ne îmbrăcăm mai gros şi cînd din punctul meu de vedere. Vreo zece cîini care se ţin după o căţea în călduri ne latră indecişi. Trec pe lîngă noi, în şir indian, nişte femei îmbrăcate în negru, cu broboade agresiv trase pînă aproape de ochi. Zăpada are străluciri albăstrui, de brici. Pînă în comună ne aşteaptă cam trei mii de paşi, pe un lunecuş parşiv. Marchiza de Faraoani, care face paşi mici, mă priveşte uşor disperată. Ea ar trebui să dea din picioare cam de două ori pe atît.
Trăim vremuri. Se vinde, se cumpără, fiindcă se caută – Fericirea. Am găsit-o. Dacă mă întreabă cineva "Ai fost vreodată fericit?", da, ştiu. Voi zice oricînd: La România-Argentina, 3-2, la World Cup ‘94, pe stadionul Rose Bowl din Pasadena, două boabe Ilie Dumitrescu şi una Hagi – o capodoperă.
Aia e problema, că experienţele extreme nu sînt deloc extreme. Ce e aia experienţă extremă? Nişte fîlfîieli din inimă pentru un scrînciob cu led-uri? Să sfidezi moartea doar pentru că eşti sigur că nu ţi se poate întîmpla nimic rău? Ha! Nu, dom’le. Experienţele extreme sînt alea ireversibile şi care se văd. Să explic.
Recunosc: la început am făcut-o din frondă. Apoi din teribilism. Dar pe urmă – iarăşi recunosc – am început chiar să simt un fel de plăcere perversă. Pură plăcere fizică. Şi nu spun asta doar ca să fiu declarat lipsit de discernămînt şi să scap. Ei bine, da! Simţeam plăcere fizică. Dintotdeauna mi-a plăcut să fac pipi afară, în natură, pe la colţuri de stradă ş.a.m.d. Prima dată am făcut-o forţat. Cunoaşteţi senzaţia de uşurare pe care o ai după ce te-ai ţinut ore întregi. E apropiată de plăcerea sexuală.
Am o relaţie destul de incertă cu aşa-zisele "senzaţii tari". Cred că adevăratele senzaţii tari nu sînt cele căutate şi provocate cu bună ştiinţă, nu îţi sînt oferite regulat, la cerere şi/sau în schimbul unui tarif şi mai cred că au la bază ceva mai mult decît secreţia unui biet hormon. Perversiunile sexuale, halucinogenele, sporturile extreme, toate acestea sînt, de fapt, ersatzii tari. Pentru că sînt previzibile, repetabile şi comune, în sensul de accesibile oricui le doreşte. Senzaţiile tari n-au nimic de-a face cu antrenamentul, cu viciul, cu plăcerea sau cu dependenţa.
Ce se mai întîmplă prin manele? Din păcate, Bucureştiul nu are pe nici o reţea de cablu Taraf, postul de manele al lui Prigoană, iar posturile pirat gen Radio Stil au dispărut încă din 2005, la cîteva luni după alegeri. Ca să aflu ce se mai întîmplă prin manele trebuie să merg acasă, la Sibiu, unde se prinde Taraful şi unde, în plus, am o grămadă de rude care mă pun la curent cu ultimele piese. E puţin frustrant (şi ipocrit) Bucureştiul, din punctul ăsta de vedere... Informaţiile mele nu sînt chiar foarte noi (de acum două luni), şi probabil între timp lucrurile s-au mai schimbat – un amic vag care mi-a văzut manelele de pe calculator s-a arătat dezamăgit, "sînt vechi, frate".
În calitate de hedonist-cinic-sofist practicant, aş vrea să le mulţumesc amatorilor de senzaţii tari pentru spectacolul moca pe care mi-l oferă tot timpul, fără odihnă. Ei sînt cei care în fragedă adolescenţă au învăţat pe undeva pe lîngă mine să schieze în timp ce eu beam vin fiert pe malul pîrtiei fără nici un gînd să încerc mersul în clăpari.
Dacă te-ai hotărît să laşi Mioriţa moldoveanului, codrul-frate ungureanului, iar prietenii de pahar Rîul & Ramul în grija unei instituţii de dezalcoolizare şi să începi o viaţă nouă într-o ţară nouă, America poate să fie o soluţie. Sau o problemă. Sau o soluţie-problemă, în orice caz nu te vei plictisi şi vei avea parte de senzaţii extreme!
Pe-atunci, în anii minunaţii ai studenţiei mele, badigarzii erau mai rari decît jokerii dintr-un pachet de cărţi. Firmele de pază nu apăruseră încă şi, prin urmare, peisajul citadin nu era încă saturat de hoardele de pensionari înfofoliţi în uniforme cazone, cu pantofi scîlciaţi, cu mîini crăpate de muncă şi cu feţe plastifiate de ger.
Cu coada ochiului am mai apucat să zăresc, în stînga-jos, la ora 9, hai 9 şi-un pic, Stuka-ul pe care l-am lăsat fără aripă, o tornadă de fum greu. Yeah, bastard! – m-am surprins strigînd fără nici un sens, decît, poate, al descărcării nervoase, la sincron cu muniţia celor patru tunuri, dar imediat am văzut gloanţele de la mitralierele celor două Emil-uri din spate, lăsîndu-mi dîre prelungi pe lîngă umeri, Spitfire-ul meu a scrîşnit cînd l-am aruncat într-un Split-S…
În poiană măcrişul iepurelui desenase un petec rotund, trimiţând braţe de verdeaţă crudă printre molizi. Cu popoarele sale fragile, înveşmântate în frunzuliţe rotunde, cucerise metru cu metru pământul, oriunde acesta scăpase de îmbrăţişarea cetinii. Ziua murise leneş ascunzând depărtările şi coloanele molizilor îşi pierdeau de la o clipă la alta fiinţa, înceţoşându-se, topindu-se în întuneric unele după altele, tot mai aproape.
A trăi pentru a trăi, ce chestie o fi?
La cîteva luni, am călătorit cu trenul personal între Bicaz şi Turnu Severin. Aveam febră săptămîni în şir. 40 de grade, spune mama care m-a născut. Aşa că la destinaţie am fost abandonat în spital. La doi ani eram obsedat de praf şi păşind, în vîrfurile picioarelor, m-am împiedicat şi mi-am crăpat capul, spune mama cu care am trăit o viaţă. La cinci ani? Am călătorit cu troleibuzul între Drumul Taberei şi Baba Novac şi nu am spus nimănui că WC-ul eram eu: cald, plăcut, rece, mirositor. Recompensă: palma lui tata, acasă. La şapte ani?
La cîteva luni, am călătorit cu trenul personal între Bicaz şi Turnu Severin. Aveam febră săptămîni în şir. 40 de grade, spune mama care m-a născut. Aşa că la destinaţie am fost abandonat în spital. La doi ani eram obsedat de praf şi păşind, în vîrfurile picioarelor, m-am împiedicat şi mi-am crăpat capul, spune mama cu care am trăit o viaţă. La cinci ani? Am călătorit cu troleibuzul între Drumul Taberei şi Baba Novac şi nu am spus nimănui că WC-ul eram eu: cald, plăcut, rece, mirositor. Recompensă: palma lui tata, acasă. La şapte ani?
Sfîrşitul clasei a douăsprezecea m-a luat, cumva, pe neaşteptate: pierdusem tot trimestrul III, adică ultimele şi cele mai frumoase zile de liceu, pe motiv de apartenenţă la lotul naţional de fizică, o pierdusem pe prietena mea, pe acelaşi motiv (lotul era la Bucureşti, iar ea la Bacău) şi pierdusem unul dintre locurile la Internaţionala de Fizică din acel an, tot din cauza nenorocitului de lot (mă rog, asta e o scuză inventată acum, de fapt am fost doar mai slab decît ceilalţi cinci din faţa mea).
Îi mai pierdusem şi pe prietenii mei, care, imediat după Bac, o tăiaseră spre Făgăraş, în timp ce eu dădeam un examen la Iaşi, pentru o bursă franţuzească. Pe care, fiind de pe atunci un anglofil convins, am pierdut-o la rîndul ei, evident. Dar nu îmi păsa prea mult: luasem cu mine rucsacul şi cortul de o persoană, hai, una şi jumătate, şi, imediat după examenul ratat, am sărit în celebrul tren al foamei: acceleratul Iaşi-Timişoara.
Îi mai pierdusem şi pe prietenii mei, care, imediat după Bac, o tăiaseră spre Făgăraş, în timp ce eu dădeam un examen la Iaşi, pentru o bursă franţuzească. Pe care, fiind de pe atunci un anglofil convins, am pierdut-o la rîndul ei, evident. Dar nu îmi păsa prea mult: luasem cu mine rucsacul şi cortul de o persoană, hai, una şi jumătate, şi, imediat după examenul ratat, am sărit în celebrul tren al foamei: acceleratul Iaşi-Timişoara.
2,17 a.m. Apăs Eject, iar player-ul scuipă DVD-ul cu Studio 54. New York, anii ’80. Nightclub era, disco madness, "Knock On Wood" cu Mary Griffin, pastile puse la păstrat în borcane de dulceaţă, bărbaţi epilaţi, la bustul gol, numai buni de copertă, la Out Magazine, Truman Capote făcînd coregrafie cu noua lui eşarfă albă, femei drogate, cu blănuri sau cu gîndul la Hollywood, care cultivă orgasmul la etajul clubului, în timp ce Andy Warhol inspectează barul de la subsol (VIP Room, pentru cunoscători) şi exclamă savant: "Is very brown!".
Sînt un ochelarist fricos. Vă spun de la bun început, ca să nu aveţi nemulţumiri după ce citiţi acest text. Nu veţi afla despre aventuri fantastice la paraşutism, nu am fost pe Himalaya şi nu am de gînd să-mi las şi eu conservele goale pe acolo. Sînt genul de ochelarist pe care l-a luat ameţeala la barajul Vidraru cînd era mic. Astfel încît, atunci cînd am ajuns la Chicago şi m-am urcat pe Sears Tower, m-am simţit un fel de pionier stingher într-o lume rea.
Stăteam în faţa cortului tolănit pe pământul crăpat al grindului, buimac de somn, sorbind din cafeaua aburindă şi priveam soarele care se strecura printre vârfurile stufului. Un vânturel bătea aerul la punct fix, undeva peste japşa pe care o bănuiam dincolo de canal. Ţânţarii Deltei, cei care aseară ne intrau în ochi, care ne ciupeau de mâini şi de faţă, ţânţarii cu care ne înecam respirând, care ne penetrau hainele cu trompele lor perfide, dispăruseră aidoma vampirilor, la primele raze de lumină.
Afganii sînt obişnuiţi să fie trataţi ca un popor din lumea a treia spre a patra. Pe aeroportul din Frankfurt, călătorii spre Afganistan se îmbarcă de la porţi situate la nivelul cel mai de jos. Pe măsură ce cobori spre locul de aşteptare, te izbeşte un miros greu de kebab, iar la porţile de îmbarcare, operatorilor aerieni, cît or fi ei de nemţi, deci dedicaţi muncii, le lipseşte zîmbetul profesional de pe faţă. Cursele de Kabul sînt sporadice, fac escală la Istanbul, iar linia aeriană afgană "Ariana" are reputaţia (neconfirmată) de a nu oferi pasagerilor mîncare şi apă pe perioada celor 13 ore de zbor.
Deşi se afla la doi paşi de casa mea, nu intrasem niciodată în Bistro Ateneu. Cu o zi înainte primisem un telefon de la cineva care vorbea oarecum româneşte. Pronunţa cuvintele atît de stricat, încît am crezut că e o farsă. În fundal se mai auzea o voce, a unui bărbat nerăbdător, care tot voia să adauge ceva. Am stabilit o întîlnire pentru a doua zi. După 8 ore de birou, mă regăsesc şifonat şi intrigat în interiorul bistroului.
Cred că George şi Marian aveau o relaţie. Nu ştiu de cînd. Nu ştiu de ce. Nu ştiu foarte multe. Veninoasa Gina, vînzătoarea de la chişcul cu ţigări şi chibrituri de alături, mi-i bîrfea din cînd în cînd, atunci cînd ajungea la cuţite cu ei, şi-mi sugera chestii abominabile despre sexualitatea lor ambiguă. Eu însă mă înţelegeam perfect cu ei. Îmi dădeau un salariu bun, erau de treabă.
M-am dus la schitul posedaţilor de la Călugăreni fără să ştiu unde merg, de fapt. Mai era doar o zi pînă la Anul Nou şi n-aveam de gînd să stau acasă, aşa că am întrebat în stînga şi în dreapta după o combinaţie de ultimă oră. Mă trezisem prea tîrziu. Toţi prietenii aveau planurile deja făcute, sarmalele gata înfoliate şi şampania pusă la rece.
M-am tot gîndit la tema asta cu "senzaţiile tari" şi la pericole şi la adrenalină şi mi-am dat seama că cele mai mari pericole le-am trăit cînd eram mică. Pe primul nici măcar nu l-am conştientizat, că aveam mai puţin de doi ani cînd am tras de o floare agăţată-n perete şi a căzut, cu tot cu ghiveci, la doar 2 mm distanţă de capul meu.
Nu ştiu dacă adrenalina e cuvîntul potrivit, dar cert e că ai o stare… de nici psihologul nu ştie ce să-ţi mai spună. Chişinău, luna februarie, venind dinspre aeroport, seara pe la 7, cam întuneric pe străzi, cu un rucsac şi un geamantan, mă îndreptam aproape liniştită spre casă, gîndindu-mă la plăcintele cu brînză şi cu mărar ale mamei mele, care mă aşteptau de vreo oră pe masă, şi în reveria mea olfactivă piperată cu amintiri din copilărie, pomeni, cumetrii, botezuri şi alte petreceri la care plăcintele erau nelipsite, mă trezesc cu doi indivizi în faţa mea, care au apărut aproape din neant, dulap scria pe fruntea lor.
Gata, am tras aer adînc în piept, m-am apropiat de tastatură, m-am aşezat la computer. Gata, zic, încă o dată şi încă o dată: gata, trebuie să mărturisesc. O voi face chiar dacă e deja tîrziu şi chiar dacă nu sînt ameninţat să iasă vreun document din arhive. Aş putea sta liniştit, cum au făcut-o şi alţii, în speranţa că Istoria le va rezolva pe toate. Nu mai pot face asta, sînt la capătul unor nopţi de insomnii sfîşietoare care m-au vlăguit de tot. Ar trebui să mă vedeţi cît sînt de tras la faţă. Ar trebui să mărturisesc. Şi o fac, indiferent de consecinţe: Da, am colaborat! Dar am circumstanţe atenuante: eram un copil şi colaborarea mea s-a produs cu Miliţia, secţia circulaţie. Am fost, pentru o vară, patrulă de circulaţie şcolară!
În urmă cu 14 ani eram în clasa a unsprezecea, trăgeam rău de fiare, aveam 37 la brand, muşchi umflaţi pe toate părţile, ceafă de hamal, mers de Arnold Schwarzenegger, luat din Terminator 1. M-am dus în vacanţa de iarnă la ţară, într-un sat de la graniţa cu Dunărea. Şi mi-am zis: ia să-i sfidez eu puţin cu muşchii mei pe băieţii din sat, cu spatele cît dulapul, care nu trăgeau de fiare, dar trăgeau la greu de saci cu grîu, de cazma şi de sapă. Fiţi atenţi, urmează o secvenţă de adrenalină maximă.
Student în primul an la cinematografie fiind, am început filmările împreună cu Zoran Zvetkovic, coleg sârb de la regie, pe atunci încă nedezmembrat şi nici măcar enclavizat, un exponent viguros al Iugoslaviei lui Tito, cu dolari, ciorapi de damă, Kent şi cafea, toate de vânzare în cămin. Era un documentar despre Miodrag Belodedici, liberoul de la Steaua, iar întâmplarea a făcut ca primii metri de peliculă alb-negru pe 16 mm să trebuiască să-i tragem la derbiul Dinamo-Steaua.
Primii eroi ai copilăriei mele, după tata şi bunicul, care puteau fuma, bea şi juca cărţi toată noaptea, au fost ucigaşii de găini. A fost o vreme când aveam curtea plină şi de victime, şi de călăi. Execuţiile şi, de fapt, toate fazele acestei poveşti sângeroase au avut loc la începutul anilor ‘70, în Balta Brăilei, într-un sat înconjurat de stuf, sălcii şi ape, unde bunicii mei practicau dresura cu abecedar pe puii sălbăticiţi ai pescarilor.
În fiecare săptămînă, Dani punea cu satisfacţie pe masă o bucată de brînză franţuzească. Intra în bucătărie, unde mă găsea cu o cutie de pateu în faţă. Sau de sardine. Avea nişte pantaloni largi, maronii, ale căror buzunare generoase se transformaseră în cornurile abundenţei. O scotea din buzunar, învelită în hîrtie, dar fără ambalajul principal, lăsat în supermarket. De cîteva luni, Dani mînca multă brînză şi eu înghiţeam în sec.
În calitate de psiholog al lotului naţional de acrobaţie aeriană, misiunea cu care mă însărcinase Societatea Socialistă Multilateral Dezvoltată era următoarea: contra unui salariu rezonabil, trebuia să stau culcat pe iarbă şi să privesc cum se dădeau peste cap avioane mici. Am urcat fără să clipesc într-un avion în care m-a invitat un pilot cu o privire stranie. Era un pilot deosebit. Era acrobat. El mi-a propus posibilitatea de a urmări cum se zbenguie pămîntul în jurul aparatului de zbor în timpul unor evoluţii acrobatice.
Trebuia să duc un pachet la o cunoştinţă din Bucureşti. Pentru un provincial obişnuit cu intravilanul în care, dacă nu eşti atent, ieşi din localitate, să tai Capitala în două reprezenta un examen destul de serios – nu mai zic ce e acum, în epoca noastră de împietrire în trafic. Plec aşadar (din punctul A) cu pachetul în dinţi. Teoretic, drumul spre destinaţie (punctul B) trebuia să fie mai mult o problemă de timp şi de spaţiu, în care singura necunoscută urma să fie timpul (T), nicidecum una de fiziologie, în care variabilele se vor înmulţi, veţi vedea, la fiecare pas.
Mori! Mori! Mori, gîndacule! Alergi, ţinteşti, tragi, te piteşti după zid, sari în faţa nenorocitului, tragi cu second fire, îl pulverizezi într-un nor de schije şi mucus căcăniu, te retragi, reîncarci, dai quicksave, schimbi arma şi treci pe Pulse Rifle, dai quicksave, reîncarci, nişte flechettes îţi explodează în faţă, un sfert din viaţă se evaporă instantaneu.
— Cît ai luat?
— Un plic, două grame. 12 euro. Hai, daţi banii, că e ultima seară şi mîine nu vă mai văd!
— Da’ nu ai luat cam mult, două grame? Că nu sîntem decît noi trei, cînd dracu’ fumăm noi toată iarba asta? Eu mîine dimineaţă mă car spre aeroport, nu stau mult în noaptea asta.
— Un plic, două grame. 12 euro. Hai, daţi banii, că e ultima seară şi mîine nu vă mai văd!
— Da’ nu ai luat cam mult, două grame? Că nu sîntem decît noi trei, cînd dracu’ fumăm noi toată iarba asta? Eu mîine dimineaţă mă car spre aeroport, nu stau mult în noaptea asta.
Am o problemă. Fac parte dintre puţinele femei cărora, prin intermediul a trei picături de vodcă strecurate în cafea, li se poate face cunoştinţă cu coma alcoolică. Cu cinci picături, aş putea fi direct asasinată. Fiindcă nu beau deloc. Sau aproape deloc. Prin urmare, nu m-am întîlnit de prea multe ori nici cu mahmureala, nici cu răul ăla îngrozitor pe care-l provoacă alcoolul şi care transformă consumatorii în babe evlavioase, înălţătoare de rugi incontinente pentru dispariţia suferinţei şi de promisiuni fierbinţi că n-o să-şi mai pună vreodată-n cap. Mie mi s-a întîmplat o singură dată nasol şi mi-a ajuns.
În oraşul meu natal, de la malul mării, nu prea am avut ocazia să fiu trezit dimineaţa de cîntatul cocoşului. Pentru că eram sculat din somn mai dinainte de ţipătul pescăruşilor. Chiuuaaauu-chiua-chiua, chiuuaaauu-chiua-chiua-chiua, tăc-tăc-tăc-tăc, tăc-tăc-tăc! Faţă de cocoşi, care intonează aceeaşi piesă, pescăruşii alternează partea vocală cu o tobă personală, improvizată din cioc. La chiuit poate mai face faţă somnul, dar cînd bagă clămpănitul din cioc, te trezeşti şi dacă eşti sub anestezie generală.
Până la Revoluţie am lucrat în Biblioteca Academiei Române. Faptul de a petrece aproape două decenii din viaţă printre cărţi rare şi ediţii princeps a fost o experienţă formidabilă. Chiar şi astăzi trăiesc cu sentimentul că modesta mea "carieră" de bibliotecar a valorat mai mult decât o facultate. Dar Biblioteca Academiei este, ca şi pe vremuri, la doi paşi de Casa Scriitorilor… E drept că mai des se duceau bibliotecarii la restaurantul scriitorilor, decât veneau "clasicii în viaţă" să citească la bibliotecă! Urmează "faţa nevăzută" a istoriei literare!
Dan Amariei, vocalistul trupei Omul cu şobolani, a fost protagonistul unui incident întîmplat la Iaşi, cînd, aparent sub influenţa alcoolului, s-a culcat pe scenă şi nu a mai cîntat. Textul următor reprezintă versiunea sa asupra evenimentului.
Eram destul de fraged cînd am auzit despre "Grui-Sînger", la ora de dirigenţie. Diriginta (o profesoară de socialism ştiinţific cenuşie, cu nuanţe de acru) ni se îmbolnăvise şi a venit să-i ţină locul soţul dumneaei, un nene cărunt, într-un costum negru, care preda ceva (nu îmi mai amintesc ce) la un liceu industrial. Omul a intrat în clasă decis să ne impresioneze.
Vărul Relu era un tip pe care îl îndrăgea tot familionul pentru că era haios şi simpatic şi, pe deasupra, mai era şi marinar. Fiecare întoarcere a lui dintr-un voiaj pe mările lumii era aşteptată cu nerăbdare de toate rubedeniile, cu mic, cu mare, pentru că niciodată vărul nu venea cu mîna goală.
Mereu am fost în limbă după Timpuri Noi. Dan Iliescu şi Artanu. Artanu şi Dan Iliescu. Ei nu ştiu, dar am fost şi sînt unul din marii lor fani, fără, neapărat, să-mi fi plăcut chiar tot ce au scos. Am fost la concertele pe care le dădea Uniplus-ul unde ei erau vioara întîi, am fost în sală la unplugged-ul legendar de la Teatrul "Ion Creangă". Mai am pe undeva biletul de la acel concert, cu figura aceea de neuitat de copil gras şi imbecil. Timpuri Noi m-au creat, aşa cum m-am construit din tot felul de formaţii, cărţi şi filme.
Deşi, pe alocuri, ar fi fost bună la ceva, n-am avut deloc stofă de golan. În timp ce copiii de pe stradă mergeau să facă baie în canal, Canalul Dunăre-Marea Neagră, eu stăteam acasă şi desenam. Cînd ei fugeau la depozitul de lemne să-şi sape cazemate în stivele de buşteni, eu mă pregăteam pentru olimpiada de mate. Cînd dispăreau pînă noaptea în livadă la "Partizanu", eu aveam antrenament la fotbal. Pian n-am făcut, ăla mai lipsea. Cînd îi lua nea Costică cu maşina Poştei, călărind aiurea tot judeţul, eu îmi construiam bărcuţe cu motor. Cînd mergeau să înoate la "Cocoaşă", prin uleiuri de locomotivă, eu mai puneam mîna pe o carte. Iar cînd m-am dus şi eu să mă bălăcesc în canal, m-am tăiat în talpă după cinci secunde. Unii au rămas la fel de aventurieri, cu bătăi, şmenuri, curve, dar culmea e că primul care a ajuns mai tîrziu să-şi ia papara la Poliţie tot eu am fost.
Viaţa mea de băutor a început de la o vîrstă relativ fragedă, să tot fi avut 5-6 ani. Am băut de toate la viaţa mea: vin, mai ales vin – alb, sec/demisec, şpriţ – şi bere, ţuică, vodcă, rom, whisky, gin, gin-tonic, grappa, vermut Mamaia, unicum, saké, mai-tai, ouzo, becherovka, pastis, absint, răchii de toate soiurile, cireşată, vişinată, amaretto, şampanie, un strop de spirt medicinal, bitter, palincă ungurească, o tărie vietnameză cu şerpi în borcan, irish-coffee, kahlua, benedictină, coniac, fernet, triplusec, zemuri rurale sinistre pe bază de alcool etilic, cocteiluri sofisticate şi o grămadă de alte porcării – lichioruri dulci, suc la dozator şi, of, Coca-Cola. Am băut zilnic apă şi mi-a plăcut.
Înainte de toate, se impune să fac două precizări. Prima – sînt microbist, dar NU ţin cu Steaua. Ba mai mult, aş zice că Steaua îmi provoacă, vorba unui coleg, repugnă. Nu are rost să vă explic motivele acestei aversiuni. Să zicem că, eu fiind un oltean nesimţit (a se citi "cu spirit de frondă"), mi se pare o chestie de bun-simţ să fii "anti" în general şi anti-Steaua în particular.
Subsemnata Pătraşcu (Moţoc) Gabriela-Victoria declar în deplină cunoştinţă de cauză şi nesilită de nimeni că aceasta este ultima mea declaraţie despre cele ce mi s-au întâmplat în zilele de 13, 14 şi 15 iunie 1990. Da, recunosc că în vara anului 1990 eram studentă a Facultăţii de Litere din Bucureşti şi da, recunosc din nou, am participat la aşa-zisa manifestaţie din Piaţa Universităţii cam din luna aprilie.
Prima mea călătorie în SUA am făcut-o în 1993, într-un program International Visitors, o invitaţie de a vizita America făcută de Departamentul de Stat pentru tot felul de personaje din toată lumea, individual sau în grupuri profesionale. Eu am fost singur, de fapt, nu chiar singur, m-a însoţit, în calitate de ghid, Nadia B., colaboratoare a Departamentului de Stat.
În acest text va fi vorba de supravieţuirea miraculoasă a unui tînăr pifan al Armatei Republicii Socialiste România, care a fost cît pe ce să fie ucis în glumă de trompetistul unităţii.
Alunec şuierînd prin aerul proaspăt de Sinaia, pe şoseaua argintie de octombrie, călare pe suzuka mea. Era prima mea motocicletă, fusese loială şi ascultătoare, cît o mai lăsau carburatoarele. O înţelegeam cînd avea o zi proastă, deşi acum nu era cazul. Răspundea impecabil, îşi lipea cauciucurile bine încălzite de şosea, mă lăsa să fiu rege. Nu aveam mult, să fi fost vreo 60 la oră, dar poziţia îmi era eroică.
Cafeaua băută de mine împreună cu Mara, şi pe care v-o povestesc aici, a fost o sarcină de serviciu. Tema investigaţiei: să descopăr cum funcţionează o reţea de prostituate pe net. Rezultatul: am băut prima cafea din viaţa mea împreună cu o prostituată. Acu’ mă gîndesc că nu m-aş mai întîlni cu o astfel de tipesă. Conversaţia purtată mi-a dat o senzaţie tare ciudată.
În clasa a VIII-a, ne-a venit o profesoară nouă de chimie. Tovarăşa Petrescu era o femeie la vreo 50 de ani, mai degrabă înaltă, cu trăsături colţuroase, uscată ca prunele din podul casei noastre de la ţară şi c-un mers de bărbat care se grăbeşte la bodegă. Purta nişte ochelari de babă, cu rame groase, maron (care adăposteau, surprinzător, o privire vioaie, îngăduitor-ironică) şi se îmbrăca întotdeauna regulamentar, într-o inevitabilă combinaţie fustă-taior în carouri spălăcite, care părea să dateze din anii ei mai împliniţi de studenţie.
În 1994, când mi-am început scurta perioadă de exil parizian, viaţa mea sexuală trecuse de la "tinere speranţe", la "bătrâne promisiuni". Aveam 40 de ani şi am rămas la Paris, alături de fosta mea soţie, până în 1996. A fost o perioadă destul de palpitantă, în care am experimentat, de cele mai multe ori la modul involuntar, câteva "senzaţii tari", ceea ce mă îndreptăţeşte să scriu rândurile de faţă, amăgindu-mă că voi face deliciul cititorilor.
Pentru a nu ştiu cîta oară în vara aceea, duceam caprele spre pădurea de lîngă mînăstirea Clocociov. Cu fratele meu, exilat şi el în vacanţa obligatorie, şi cu verii mei din Slatina. Patru băieţi plictisiţi şi înveninaţi unii pe alţii, cu două capre placide. În pădure trebuia să căutăm salcîmi tineri, să îi aplecăm, să stăm toţi patru cu greutatea noastră pe ei pentru ca cele două capre să mănînce frunzele. Eu tocmai luasem la liceu şi, drept recompensă, primisem trei luni de stat la bunici. Era trist. Munca fizică era tristă.
Vara lui 2002 a fost una teribil de caniculară. Pentru mine zăduful era şi mai mare fiindcă mă aprinsesem rău de tot după domnişoara L, care mă trata mai mult cu duşuri reci de indiferenţă – pentru a-mi domoli arşiţa – şi primea cu nepăsare încercările mele menite a-i cuceri inima. Într-o seară, după o întîlnire în Cişmigiu cu L, întîlnire care se sfîrşise cu o mică ciondăneală – drept care domnişoara îmi refuzase oferta de a o conduce acasă –, mă îndreptam cam abătut spre Universitate. Destul de cătrănit, nu eram totuşi atît de absent la ceea ce era în jurul meu.
Privind-o, nu puteam decît să regret că era atît de beată. Intrase în local împleticindu-se, ţinea într-o mînă un vraf de foi, pe care, o oră şi ceva mai tîrziu, avea să mi le arate. Era o femeie din acelea imperiale: înaltă, ochi mari şi negri, piele de un măsliniu imaculat şi un păr lung şi negru, printre iţele căruia orice bărbat ar fi fost bucuros să se piardă odată pentru totdeauna sau, măcar, să se piardă o singură dată şi bine.
Mă îngrijesc să am mereu în baie, lîngă tron, un teanc de reviste, ziare, cărţi începute şi neterminate (iar dacă mă enervez, poate am şi cîteva cărţi nescrise încă!). Şi iată ce găsesc în Descoperă, la capitolul "10 mari mistere ale lumii": găsesc întrebarea "Pînă la urmă, cum va fi sfîrşitul lumii?".
Doamnelor şi domnilor, scoateţi batistele! Vă prezentăm în exclusivitate jurnalul Androginei Paloş, o tânără din România viitorului, o Românie fără Mihaela Rădulescu şi Andreea Marin, dar şi fără bărbaţi.
Cred că vom avea un război în următorii ani. S-ar putea să mor tînăr, şi mi-ar părea foarte rău, s-ar putea să murim cu toţii, şi mi-ar părea la fel de rău. S-ar putea să scap de recrutare, dacă faptul că mi-am rupt mîna de trei ori va conta, deşi nu cred, sau s-ar putea să-mi obţin statul acasă mituind nişte oficiali din Ministerul Apărării.
E un fel de a spune – care are de-a face doar parţial cu adevărul – că lumea aceea s-a terminat pentru mine în ultima decadă a lunii decembrie 1989. Nu înţelegeam prea multe – abia împlinisem 13 ani –, dar am simţit atunci că în jurul meu se întîmplă ceva important, ceva care va face ca lumea în care mă învîrteam să nu mai fie la fel ca înainte.
Nu mi-e teamă de cutremur, ci de veşnicia lui. M-a ferit Dumnezeu pînă acum şi m-a pus la adăpost cînd se porneau marile zbateri ale Pămîntului. Astfel, mi-au fost dăruite nişte clipe de neuitat. Nişte clipe care treceau ca veacurile. Din spaimele acestor secole agitate, mi-am făcut curaj ca să vă spun care-i treaba. Zău, nu-i deloc uşor să te aduni în scris, după ce ai trăit de cîteva ori sfîrşitul lumii pe scara Richter.
Iezechiel 41.2567 Era spre sfîrşitul zilei Sfîrşitului Lumii. Pe pămînt rămăseseră Ultimul Om şi Ultima Femeie. Erau destul de departe unul de altul. Dar ideea e că se căutau. Şi, dîndu-şi seama că ei chiar sînt ultimii doi oameni de pe Planetă, trăiau evenimentul destul de plenar, ca să spunem aşa. Şi se simţeau cu adevărat Aleşi. Ştiau că aveau de înfăptuit ceva foarte important pentru omenire.
Atenţie! Acest articol poate conţine cuvinte vulgare sau nu!
Atenţie! Acest articol poate conţine cuvinte vulgare sau nu!
Să-ţi scoţi un ochi nu are nici cine ştie ce legătură cu sfîrşitul lumii (decît aşa, metaforic) și nici nu e foarte amuzant – decît, eventual, dacă se termină cu bine şi-ţi creşte altul la loc. De crescut, nu mi-a crescut alt ochi, doar că cel bolnav sa reparat pînă la urmă.
McDonnell Douglas. Îţi spune ceva? Nimic? Nici McDonnell Douglas 80? Atunci poate Alitalia? Asta sigur ştii ce este. Da, e o companie aeriană de stat, pe care statul italian o ţine pe perfuzii. Şi, ca să nu se prăbuşească toată compania, statul italian îi oferă şansa unei prăbuşiri treptate, avion cu avion, menţinând în serviciu cele mai cumplite aeronave ale momentului, celebrele McDonnell Douglas 80, alintate în industrie "coşciugele zburătoare".
Nelu Cotoi se ducea acasă beat criţă, însoţit de vecinul său, Vasile Pitpalac, beat foarte criţă. Ce treabă avea Floci, cîinele lui Cotoi, cu beţia lui Pitpalac şi Cotoi? Păi, cam avea, fiindcă Floci căpătase prostul obicei să urle cînd îl auzea pe Cotoi, stăpînu-său, cîntînd.
Când te desparţi de ea, orice femeie nutreşte convingerea (sau speranţa, depinde cum aţi terminat-o) că n-o să reuşeşti să-i supravieţuieşti. Se poate evita cumva această apocalipsă, sau toate prorocirile fostei se vor împlini? În mod normal, există două variante.
Anii 2000: Larry Page şi Sergey Brin, fondatorii Google, şi-au adăugat la flota aeriană un Dornier Alpha Jet, un avion de vînătoare uşor.
Anii 2050: Moneda unică globală este "accesarea". E valuta forte. Cu accesări se cumpără bunuri diverse, toţi geekşii se reunesc în mari conglomerate de schimb, un soi de blogroll-uri imense, bine controlate.
Anii 2050: Moneda unică globală este "accesarea". E valuta forte. Cu accesări se cumpără bunuri diverse, toţi geekşii se reunesc în mari conglomerate de schimb, un soi de blogroll-uri imense, bine controlate.
Cei doi cerşetori care veneau la gară îşi împărţiseră ziua şi trenurile după cîteva bătăi şi trei zile de negocieri. Bastîrcă ologul îşi luase prima parte a zilei. Maricel, orbul damblagiu, se mulţumise cu trenurile de după-amiază. Bastîrcă era mai mult decît olog şi ar fi avut dreptul să aleagă primul.
Pe colegul meu, cu care împart unul din cei patru pereţi ai cuştii capitaliste în care am intrat de bunăvoie, înnebunit de aromele îmbietoare ale salatelor verzi şi foşnitoare, îl cheamă John. Eu îi spun domnul Ion pentru că există o diferenţă de vîrstă între noi, care este în favoarea mea, şi o nepotrivire de limbă care, evident, este în favoarea lui.
În primăvara lui 2007 am hotărît să mă angajez în Occident. „Are you a good swimmer?“, m-a întrebat un englez la telefon. „Yes, I am!“, am scăldat-o eu. Gata, mai rămînea să-mi pun slipii în geamantan şi s-o tai. De bucurie că îmi găsisem un job în Anglia, aproape uitasem cît de mizerabil eram în apă. Pînă la urmă, salvamar, dresor de tigri, plecam oricum. Mi se luase de România.
Ca boboc într-ale reporteriei, mă ocupam de ce nu aveau chef hîrşiţii să facă. În ziua de care zic, veteranii au decis că cel care trebuia să-şi sacrifice o noapte pentru un reportaj megaultrahipersenzaţional despre cluburile de noapte din Iaşi era subsemnatul.
Biroul din cabinetul de consultaţii degajă aerul neglijat şi încăpăţânat al mobilelor adunate şi utilizate fără milă, prin sediile ceapeurilor. Amestecă nedefinit culori de gri şi maro cu jegul ponoselii, patognomonic locurilor pe unde se perindă stăpâni mulţi şi efemeri. Sub tăblie, în dreapta, are un sertar cu cheie, unde ţin închise documentele medicale: receptele, registrul, certificatele de concediu medical.
Dacă ar fi să existe o zi anume, fixată în răboaje divine ca fiind ultima pentru această lume, cred că cea mai potrivită ar fi ziua de 27 ianuarie. Ce poate să aibă aşa de special această zi, ce o face atît de „mai altfel“ decît celelalte zile din an? Aş putea da o explicaţie foarte personală – pe 27 ianuarie 2007 mi-am rupt eu piciorul şi am ajuns pentru prima dată într-un spital, ocazie cu care am avut, nu de puţine ori în răstimpul celor şase săptămîni de zăcut pe acolo, sentimentul de „sfîrşit de lume“.
C-o seară înainte fusesem la fetele din cîmp: Angelica, Mariana şi sora mai mică a lui Găbiţu, pe care am uitat cum o chema. Marianei îi cerusem prietenia cu vreun an înainte. După un schimb asiduu de bileţele, în recreaţie, fusese de acord, surprinzîndu-mă.
Într-un fel cît se poate de sincer, Apocalipsa a început în ziua în care m-am născut şi de-atunci e în plină desfăşurare. Şi de la un anume moment al ei, în loc să fiu fiert în cazane de smoală sau ars la tălpi cu fiare încinse, am fost pedepsit storcîndu-mi-se din această viaţă alimentară orice formă de dulceaţă.
Sfârşitul lumii l-am petrecut într-un BMW negru, cu motor V8 de 300 de cai, cu injecţie pe benzină, jante de 19 ţoli, tapiţerie din piele, geamuri fumurii, zece difuzoare Harman Kardon, kit Motorsport şi lista ar putea continua, deşi, pentru a suci minţile oricărei minore îndrăgostite de Dan Chişu, am enumerat destul.
10 articole gasite dupa cuvantul "almanah"
Epoca de Aur a mondenităţilor perfect securizate
Acest articol a aparut si in Academia Caţavencu din 16 Dec 2009
| Biroul de Moravuri Usoare |
0 comentarii
Vechi şi nou DUPĂ 20 DE ANI
14 Dec 2009
|
0 comentarii
"Happy end-ul la români"
09 Dec 2009
|
0 comentarii
M-am angajat să scriu despre Bucurenci din mai multe motive. Primul ar fi că n-avea cum să lipsească tocmai el dintr-un almanah dedicat fiţelor. Al doilea – şi cel mai important! – e că, dacă n-aş scrie eu, sigur s-ar înfige în cărniţa lui fragedă, de VIP în devenire, o altă tastatură din redacţie… Şi parcă prefer să-l ştiu în mîna mea de prieten decît să-l văd umplut de sînge de cineva care-l cunoaşte de la distanţă, doar ca pe "un produs antipatic al societăţii de consum", cum obraznic se intitulează el însuşi.
Almanahul A.C. 2008 - "Senzatii tari"
13 Mai 2008
|
21 comentarii
Porumbelul pripasit al pacii
Acest articol a aparut si in Academia Caţavencu din 12 Mar 2008
|
0 comentarii
Daca vreti sa pasiti intr-un univers complet paralel, va recomand site-ul www.porumbei.ro, iar acolo intrati pe rubrica Porumbei pripasiti.
A aparut Almanahul de fitze al "Academiei Catavencu"!
Acest articol a aparut si in Academia Caţavencu din 03 Dec 2007
|
13 comentarii
© 2010 Academia Catavencu, marca a grupului Realitatea-Catavencu. Toate drepturile rezervate. Termeni si conditii.