Scurt bilanț al amintirilor politice

Evenimentele din 1989 l-au prins pe Crin Antonescu cu plete. Era doar un tînăr muzeograf la Muzeul „Delta Dunării“ din Tulcea, unde ajunsese după ce timp de vreo trei ani de la terminarea facultății, în ’85, predase istorie în mediul rural, în Vaslui și Tulcea. La începutul lui 1990 revine la profesorat și preia catedra de istorie a Liceului „Spiru Haret“ din Tulcea și, influențat de evenimentele din 28-29 ianuarie, zice el, decide să se apuce și de politică. Se înscrie în PNL și, în loc să fie trimis la frizer, este mandatat să se ocupe de alegeri la Tulcea. Cu o echipă formată în mare parte din tineri, cu o medie de vîrstă a candidaților de aproximativ 30 de ani, reușește să obțină doar patru procente, insuficient pentru a accede în legislativ. Rămîne, pentru scurtă vreme, un tînăr politician care promite.

De la PNL la PL ’93. Și PAC, în Parlament!

După nereușita de la parlamentarele din ’90, ia calea sectorului privat și tipărește ziarul Gazeta de Tulcea. Împrejurările financiare nefaste, precum și faptul că Dinu Patriciu încă nu ajunsese la suma la care să poată investi în viitorul țării opresc ziarul după doar cîteva apariții. Din cauza modului în care președintele PNL de la acea vreme, Radu Câmpeanu, gestionează momentul mineriadelor, decide să se retragă din politică, fiind în total dezacord cu conducerea partidului.

"După mineriadă, dupa Piața Universității, președintele PNL de atunci, Radu Câmpeanu, a avut o atitudine mai moderată, în comparație cu Corneliu Coposu, față de Ion Iliescu. Treaba asta m-a scos din sărite. Fiind mai radical, am considerat în acel moment că trebuie operat politic tranșant, că ceea ce se întîmplase în România în perioada mineriadei trebuia denunțat inclusiv pe plan internațional și că nu exista nici un loc de compromis între noi și Iliescu și FSN. Pentru că partidul a adoptat o altă poziție, eu am fost foarte afectat de acest lucru. Am participat la o ședință la Sala Dalles, chiar în ziua cunoscută pe vremea aceea drept «Marșul cămășilor albe pentru eliberarea lui Marian Munteanu» – care fusese unul dintre liderii studenților din Piața Universității, care fusese bătut, maltratat –, și m-am retras din președinția Partidului Național Liberal. Și m-am retras, ca să zic așa, din activitatea politică intensă, spunîndu-i atunci domnului Câmpeanu că probabil domnia sa are dreptate, pentru că are experiență, e politician, dar din două una: ori nu are dreptate și e bine ca mine, ori probabil are dreptate și atunci nu sînt eu pentru politică, pentru că n-am atîta răbdare, n-am capacitatea de a trece peste niște lucruri inacceptabile precum cele comise, să spunem așa, de Iliescu și FSN, cu prilejul mineriadelor."

După o perioadă de inactivitate politică cu consecințe moderate asupra viitorului țării noastre, la insistențele lui Stelian Tănase decide să se alăture noii formațiuni Partidul Alianța Civică (PAC) și proiectului de reunificare a mișcării liberale propus de acesta.

"După lungi discuții – oricum, n-a fost ușor –, Stelian Tănase m-a convins cu un plan de refacere a unui mare partid liberal, pentru că între timp liberalii se rupseseră în Aripa Tînără și trunchiul bătrîn, lucru cu care n-am avut nici o legătură, și m-am pomenit, în felul acesta, candidat al Convenției Democratice, al PAC, în 1992."

Astfel, în ’92, mai candidează o dată pentru Parlament, de data aceasta pe listele noii Convenții Democratice Române, fiind cap de listă în Tulcea. Ajunge în Camera Deputaților, adică în Parlament, și, fiind mai tînăr, o face de mult mai multe ori decît a făcut-o în ultimul mandat. Condicile de prezență sînt martorele acestei stranii întîmplări istorice. În primul mandat de parlamentar se face remarcat, pe lîngă prezențe, și prin opoziția față de ieșirea PNL din Convenția Democratică. Era o perioadă de convulsii în rîndul liberalilor, care urmau să fie și mai divizați, asta după ce, în 1993, a luat ființă PL ’93, format din nucleul fostului PNL-Aripa Tînără, partid apărut la rîndul lui în 25 iulie ’90 odată cu decizia unor tineri precum Dinu Patriciu, Călin Popescu Tăriceanu, Viorel Cataramă, Horia Rusu și Crin Antonescu de a-și încerca norocul la avere, respectiv carieră și în afara PNL, de unde tocmai fuseseră dați afară. Noul partid înființat nu are însă o viață prea lungă: în 1997 fuzionează cu PNL-CD și formează Partidul Liberal, care este absorbit de PNL, un an mai tîrziu, alături de PAC. Oricum, Crin Antonescu părăsise PL ’93 încă de la începutul anului 1995, cu scopul clar de a rămîne deputat independent pînă la terminarea mandatului. Crin Antonescu își ratează rapid ținta și în mai 1995 revine în PNL, alături de mai mulți membri și parlamentari ai PAC și PL ’93, printre care Mona Muscă, Alexandru Paleologu, Șerban Rădulescu Zoner sau Stelian Tănase. Din 1995 îndeplinește funcția de vicepreședinte al partidului, pînă în anul 2002, cînd șefia PNL se automatizează prin implementarea lui Theodor Stolojan.

După reunirea liberalilor, candidează în 1996 pentru un nou mandat de deputat, din partea PNL, dar tot pe listele Convenției Democratice și tot la Tulcea. Ajuns în Parlament, vine des la slujbă și, ca dovadă că pe vremea aceea acest detaliu conta cît de cît, este numit liderul grupului liberal din Camera Deputaților. Mai mult, în 1997 este numit ministru al Tineretului și Sportului, funcție pe care o ocupă pînă în 2000, cînd PNL se retrage din Convenția Democratică și, implicit, de la guvernare pentru a pleca într-o lungă vacanță de odihnă. Devenit între timp unul dintre oratorii recunoscuți ai PNL – poate chiar al doilea ca importanță după greu de egalatul epigramist Quintus, Crin Antonescu revine în Parlament, în postura de deputat, de data aceasta pe listele de la Teleorman, iar în 2002 își reia postul de lider al grupului parlamentar al PNL din Camera Deputaților, pe care îl ocupă pînă în 2004. În această perioadă se remarcă drept unul dintre liderii care nu susțin noua orientare a partidului spre alianța cu Partidul Democrat, dar în aceași timp nu se alătură nici echipei conduse de Călin Popescu Tăriceanu, care preia șefia partidului în 2005. Momentul este crucial, iar Crin Antonescu reușește să-și închege propriul grup și să facă primul pas – ușor pentru el, ușor și pentru omenire – către șefia partidului. Al doilea pas, la fel de ușor pentru toată lumea, este consemnat în momentul plecării din partid a grupării conduse de Theodor Stolojan, cînd eroul nostru devine unul dintre liderii opoziției interne din partid.

Candidează pe listele alianței D.A. în București și devine, pentru a patra oară, deputat PNL, fiind reconfirmat în poziția de lider al grupului parlamentar. În urma unui necaz personal cu care nu este de glumit, intră într-o perioadă de relativă inactivitate politică. Revine în atenția publică în perioada Guvernului Tăriceanu II și se dovedește a fi unul dintre contestatarii conducerii partidului, refuzînd orice propunere de a face parte din guvern. Se manifestă critic la adresa conducerii, chiar și public uneori, însă în permanență în limitele statutare, și strînge în jurul său nemulțumiții din partid, atît de la centru, cît și din rîndul liderilor de filiale, ba chiar și din Top 300 Capital, fără să provoace însă o ruptură în interior. Candidează la alegerile din 2008 pentru Senat, într-un colegiu din București, unde se clasează pe locul II, în urma contracandidatului PD-L, fostul coleg din PNL Ionuț Popescu. Obține mandatul de senator în urma redistribuirii voturilor. În februarie 2009 este ales vicepreședinte al Senatului, funcție la care renunță în luna septembrie pentru a nu fi acuzat că se folosește de resursele Senatului în campania pentru alegerile prezidențiale. Acuză care oricum s-ar fi dovedit deplasată, avînd în vedere frecvența cu care vizita Senatul și resursele aferente.

Critica adusă Guvernului Tăriceanu și delimitarea de conducerea partidului îl transformă în anul 2008 într-o alternativă și contracandidat al lui Călin Popescu Tăriceanu la șefia partidului. După eșecul negocierilor cu PD-L și PSD, tot mai multe voci pline și buzunare goale din PNL susțin necesitatea alegerii unei noi conduceri. La congresul din 20 martie 2009, Crin Antonescu este susținut de mai mulți lideri ai partidului, printre care Ludovic Orban sau Norica Nicolai, dar și de unii lideri considerați ca fiind apropiați ai fostului premier Călin Popescu Tăriceanu, precum Dan Radu Rușanu sau Relu Fenechiu. Cîștigă șefia partidului. Motiv considerat suficient pentru a fi desemnat candidat pentru alegerile prezidențiale.

"Nu ajungi niciodată președinte fără să te voteze niște oameni, mulți, oriunde ai candida, dar vreau să facem foarte clară conotația. Pentru că în presă, de regulă, se dau conotații parșive și incorecte. Deci nu am ajuns președinte nici cu ajutorul lui Patriciu, nici cu ajutorul lui Fenechiu, nici cu ajutorul lui Orban. Am ajuns președinte al Partidului Național Liberal pentru că o majoritate dintre liberali, între care și Orban, Patriciu și Fenechiu, dar și alte sute, au considerat că sînt cea mai bună variantă."


Activ în partid, invizibil în Parlament

Dacă în interiorul partidului a fost mereu o prezență remarcată și activă, nu la fel se poate spune și despre activitatea lui parlamentară. Primul mandat, 1992 – 1996, a fost o perioadă de acomodare cu activitatea în Parlament, Crin Antonescu fiind semnatar al unei singure moțiuni. Următorul, 1996-2009, a dovedit că pentru acomodare nu este niciodată suficient un singur mandat: Crin Antonescu a reușit performanța de a lua cuvîntul în plen de 22 de ori în patru ani. Cît despre inițiative legislative, bilanțul este aproape negativ: Crin Antonescu a fost semnatarul unui singur proiect de lege, ce viza modificarea și completarea unor dispoziții din sistemul de pensii și asigurări sociale ale agricultorilor, proiect respins definitiv de plen. Există totuși o scuză: timp de trei ani s-a aflat la conducerea Ministerului Tineretului și Sportului, perioadă în care s-a făcut remarcat prin obținerea celei mai mari alocări din PIB destinate sportului de pînă atunci, dar și prin dispariția, controversată, a mai multor baze sportive din patrimoniul ministerului. 

Cel de-al treilea mandat de deputat, din perioada 2000 – 2004, perioadă în care PNL se afla în opoziție – și, deci, se presupune că activitatea parlamentară era mai intensă –, a fost pentru Crin Antonescu la fel de șters pe linia activității parlamentare. Cu același număr de luări de cuvînt în plen, 22, Antonescu a mai reușit și performanța de a adresa 10 întrebări și interpelări, precum și 11 moțiuni. De asemenea, Antonescu a fost semnatarul unui număr de 14 inițiative legislative, în cazul a 13 dintre ele fiind cosemnatar. Singura inițiativă legislativă asumată de unul singur a fost proiectul pentru „definirea corespondenței și asigurarea confidențialității“, respins definitiv.

În cadrul următorului mandat, activitatea parlamentară a lui Crin Antonescu a suferit o oarecare îmbunătățire. Dacă în privința inițiativelor legislative numărul acestora a fost relativ redus, mai exact 17, nu la fel se poate spune despre luările de cuvînt în plen, unde a vorbit de nu mai puțin de 43 de ori. Era perioada în care își pregătea accederea la șefia partidului, astfel că vorbea în Parlament ori de cîte ori ajungea pe acolo. Lucru care, de altfel, nu se întîmpla foarte des, fiind unul dintre chiulangiii de top. Conform ultimelor statistici realizate de Institutul de Politici Publice, în sesiunea februarie – iunie 2009, Crin Antonescu a fost prezent la doar 1% din sesiunile de vot final.

Taguri: Crin Antonescu decurs politic