Prima casă – casa de pariuri

Ţara e compusă din o mie de universuri paralele. La Stanleybet, agenţia din Veteranilor, din griul străzii intri într-o altă lume: bilete, hîrtii, creioane, cote, meciuri, lovituri de palmă grea administrate în supradoză aparatelor. Păcănelele-s pline – lume joacă, lume priveşte, toţi îşi dau cu părerea: „Ai luat în stînga, acum dă-i pă dreapta, că n-are cum să dea 8 acuma, îţi dă 9!“.

Intru în vorbă cu domnul Neculae, care-şi alegea cîteva meciuri din lista de pe perete. Dînsul nu este un împătimit al pariurilor sportive, joacă doar de vreo două ori pe săptămînă, şi atunci sume mici. Singurul sport pe care pariază este fotbalul, pentru că se pricepe şi, cu toate că a înregistrat mai mult pierderi decît cîştiguri, crede că iscusinţa joacă un rol destul de mare în pariurile sportive. Cel mai mult a încasat 150 de lei, aşa că îi urez „la mai mare“ şi mă bag în vorbă cu Giorgio, un tînăr prezicător atît în fotbal, cît şi în tenis. El pariază maximum 50 de lei pe săptămînă, fiind de părere că norocul îi influenţează biletele în proporţie de 80-90%. „Am dat cîteva bombe, de 30-40 de milioane, dar, dacă stau să mă gîndesc, cred că mai mult am donat decît am cîştigat“.

La o masă, cîţiva pariori făceau schimb de secrete. „Ţiganu“, un tip pe la vreo 25 de ani, se apucă să-mi dezvăluie dedesubturile pariurilor sportive şi ale jocurilor de noroc: „O zi cîştigi, o lună pierzi, iar noi sîntem dependenţi, victime 100%!“. „FBI“ şi „Pescaru“, puţin trecuţi de 35 de primăveri, au avut experienţe memorabile cu jocurile de noroc. „Pescaru“ a scuturat dintr-un aparat, acum ceva timp, 130 de milioane, dar i-a returnat la fel de repede, dînd dovadă de fair play: „Am jucat cam 15-20 de milioane pe seară, pînă s-au dus toţi. Pariuri, ruletă, aparate…“. „FBI“ îmi destăinuie că la ruletă ai mai multe şanse, dar trebuie să ştii să joci. "Bagi 100, cîştigi 300 şi fugi, că pleci lefter dacă mai stai".


Nici cursele de cai nu mai sînt ce-au fost. Sînt virtuale

Lîngă ghişeu, un monitor anunţă începerea unei noi curse virtuale de cai. Sînt prezentaţi fiecare jocheu şi animalul ce-l căra în spinare, în uralele publicului, tot virtual. Cursa 616 avea 12 concurenţi, iar cotele se întindeau de la 4,00 la 30,00. Întrecerea începe: caii pornesc în galop şi jocheii îi biciuiesc cu sete. Virtuală. În colţul din dreapta jos al ecranului e afişată distanţa pînă la finiş. Cu 200 de metri înaintea liniei de sosire, calul virtual cu numărul 5 e primul, dar cursa e strînsă. Pe ultima sută, Candy Cane (cu cea mai mică cotă – 4,00) cîştigă teren şi iese triumfător, la un bot virtual distanţă. Mă întorc spre connaisseuri pentru o părere avizată despre cursa pe care tocmai o urmărisem: „Astea sînt manevră pe faţă, ca la ruletă“. Respectiva afirmaţie mi-a stîrnit curiozitatea, aşa că îl rog pe „Pescaru“ să detalieze. „Nu ştiai?! Bila de la ruletă e aspirată pe sub masă cu un furtunaş, ca să sară pe necîştigător, aşa că e bine să joci cu încă 5-6 inşi. Cînd joci singur cu ruleta, joci cu patronul, deci te arde!“

Claudiu, un puştan care pare că abia a împlinit vîrsta legală pentru depunerea unui pariu, mi-a dezvăluit unul dintre secretele de jucător: el nu pune niciodată acelaşi meci pe două bilete. Aşa rezultă că, din 10% iscusinţă şi 5 lei pe bilet, cîştigurile lui au fost mai mari decît pierderile. Cît despre legendele pariurilor sportive: „Ştiu un băiat care a luat 400 de milioane la scor corect, cînd a luat bătaie Manchester“. Băieţii se duc la ghişeu, iar eu îl abordez pe domnul Emil, care se învîrtea pe lîngă 60 de ani şi cîteva liste cu pariuri din fotbal. Dînsul a păgubit casa de pariuri cu 12 milioane pe un singur bilet şi, avînd în vedere că pariază maximum 5 lei pe zi, socoteşte că pierderile sînt valoric apropiate cîştigurilor. Altceva, însă, îl roade: „Am auzit că au dat ăştia o lege de ai voie să pui pînă-ntr-un milion pe bilet, da’ Prigoană a pus 50 de milioane pe 4 meciuri… cam bate la ochi!“.

Taguri: casa de pariuri