Moş Ion Raţiu şi unirea

Cu părul alb, cu papion şi cu zâmbetul de la o ureche la alta, Ion Raţiu s-a arătat românilor în ianuarie 1990. Iradia lumină şi optimism ca o reclamă la pastă de dinţi, iar propoziţiile lui cu accent păreau replicile unui producător de la Hollywood. Era charismatic şi flamboaiant, inteligent şi exotic, vesel şi sigur pe el. Tocmai de aceea, era sută la sută suspect. A coborât de pe scara avionului direct în ceţurile unui tărâm pustiit de istorie, locuit de oameni gri şi înfometaţi, care îi aruncau privirile suspicioase pe care antropofagii din insule trebuie să i le fi aruncat căpitanului Cook. Dar Ion Raţiu a ţinut-o pe a lui. N-a lăsat pe nimeni să se dezmeticească: „Dacă vreţi să trăiţi bine, comunismul trebuie să moară“.

Nu şi-a pierdut vremea cu nuanţe: „Dacă vreţi comunism, votaţi-l pe Iliescu. Dacă vreţi democraţie, votaţi-mă pe mine!“. Nu s-a sfiit să devină unicul importator al lui Winston Churchill şi să propună democraţia în supradoză: „Eu am dreptate şi tu n-ai. Dar pentru dreptul tău de a nu avea dreptate eu sunt gata să mor“. Aşa încât, în câteva zile de la sosirea lui, Securitatea rămasă fără serviciu a răsuflat uşurată. Au intrat în producţie copywriterii cu epoleţi şi sloganurile revoluţiei bolşevice s-au instalat pe buzele proletariatului.

Pe atunci, clasa muncitoare îşi luase liber de la întreprindere ca să poată participa la evenimente. Libertatea începuse să-şi arate beneficiile sub formă de măsline şi parizer, iar salamul cu soia din trecut era pregătit să devină erou ideologic. Fără nici o şansă în faţa urii colective, Ion Raţiu şi-a înfruntat detractorii cu zâmbetul lui neclintit. A fost demonizat de Ion Iliescu, ameninţat de aparatul de propagandă, fugărit de mineri şi lucrat operativ de ofiţerii vidului de putere. Degeaba. Seninătatea lui aproape patologică nici n-a clipit. Şi-a pus energia şi o parte din bani în slujba democraţiei. S-a angajat în restaurarea PNŢ, şi-a finanţat campania, a tipărit Cotidianul şi Românul liber. A făcut din papion brand-ul voios al normalităţii şi coşmarul vechilor structuri. A fost deputat de Cluj şi de Arad.

Acum zece ani, pe 17 ianuarie 2000, a murit. Ion Raţiu a trăit cincizeci de ani în Anglia. În anii ‘60, împreună cu unchiul lui Mihai Cârciog, a făcut bani serioşi din operaţiuni maritime. A ajuns milionar în lire sterline într-o ţară unde plata impozitelor e mai regulată ca respiraţia şi competiţia e mai dură decât un meci de rugby. Din 1946 a sprijinit rezistenţa anticomunistă din România, devenind el însuşi un duşman notoriu al regimului. I-a făcut zile fripte lui Ceauşescu în timpul vizitelor de la Washington şi Londra, iar Pacepa şi şeful serviciului Lichidări Externe îi datorează multe insomnii. Spre finalul delirului ceauşist, Securitatea a pus la cale un plan concret de suprimare, dar până la urmă, din fericire, s-a hotărât să-şi împuşte propriul şef.

În 1991, Academia Caţavencu revedea lumina tiparului în noua tipografie a lui Ion Raţiu de pe strada Plevnei. La inaugurarea noii formule, proprietarul a ţinut să se prezinte personal cu pahare şi o sticlă de şampanie. Am ciocnit atunci cu un Ion Raţiu vesel ca de obicei, un Ion Raţiu pe care îl ironizasem în ziar fără pic de milă. "Scumpii mei, ne-a spus, mă bucur atât de mult că existaţi, încât uit cu desăvârşire că sufăr din pricina voastră".

Taguri: Academia Catavencu Ion Ratiu