Mă bucur să vă anunţ că nu sînt nici antisemit, nici rasist, nici homofob. Dacă aş vedea un evreu şi un ţigan sărutîndu-se în faţa magazinului Unirea, aş fi foarte relaxat în privinţa asta. După ce le-aş face o poză cu telefonul mobil pentru blog, poate chiar aş intra în vorbă cu ei. I-aş întreba care-i activul. Ba nu. Aş presupune de la bun început că ţiganul e pasivul, că nu-i place munca. Şi că evreul e bărbatul, presupunînd că el are grijă de carduri şi face cumpărăturile. În schimb, dacă aş vedea o tînără jurnalistă făcînd o transmisiune directă pentru o televiziune din faţa aceluiaşi magazin, m-ar încerca brusc o senzaţie de iritare. Da, sînt un misogin pe partea de media. Cînd văd anual la jurnalele de ştiri cîte piţipoance se înfiinţează la uşa facultăţii de jurnalism, mă ia cu leşin şi nu-mi revin pînă nu arunc cîteva săgeţi, cuţite şi topoare mici în posterul Gabrielei Firea de pe uşa de la sufragerie.

Am făcut facultatea aia, deci ştiu despre ce vorbesc. Nu doresc nici celui mai mare duşman să stea patru ani pe lîngă cîteva zeci de jurnaliste în formare. În comparaţie cu asta, bătaia cu funia udă peste testicule primită de James Bond în ultimul film din serie este o formă blîndă de tortură, credeţi-mă. M-aş lăsa bucuros plesnit peste boaşe şi cu buzduganul, doar să nu mai fiu obligat să merg la un curs cu specimenele care se pregătesc asiduu să formeze opinii cînd vor fi mari. Nu există în toate filmele de groază creatură mai hidoasă şi mai de temut decît studenta la jurnalism care încearcă să maimuţărească profesia. Facultatea de jurnalism te învaţă să fii curios, să scormoneşti (deseori în căcat), apoi să împărtăşeşti cu toată lumea ce-ai descoperit şi să adopţi o atitudine critică referitoare la subiect. Cînd un bărbat face asta, se numeşte ziarist. Cînd o face o femeie, se cheamă ţaţă. A se ţine cont că, personal, nu mă bucur că se întîmplă aşa şi nici nu sînt eu de vină că asta e percepţia generală.

Îmi plac ziariştii duri, nemiloşi, fără scrupule, verticali, puţin scîrbiţi şi-un pic scîrboşi, consecvenţi, cu verb şi vervă. Ziariştii care ucid scurt, cu sînge rece, în maxim 2000 de semne. Pe de altă parte, îmi plac femeile sensibile, fricoase cît trebuie, maleabile, decente, calme, vesele, cu simţul măsurii şi al ridicolului. Aşa poate reuşiţi să înţelegeţi de ce femeia şi jurnalismul nu se pupă deloc, în viziunea mea. Înainte să sară feministele cu gura pe mine, aş vrea să subliniez că nu-mi plac nici femeile culturiste, nici alea care joacă rugby şi nici alea care sparg halbe-n cap cînd se îmbată, aşa cum nu-mi plac coafezii, gimnaştii şi stripperii. Pur şi simplu jurnalismul presupune un proces de transformare a femeii dintr-o fiinţă simpatică într-una antipatică.

Nu vreau să credeţi că generalizez. În primul rînd, sper că s-a înţeles că mă refer exclusiv la jurnalistele „de ştiri şi opinii”, nu la cele care fac divertisment, deşi nici Andreea Marin nu-i tocmai preferata mea. Apoi, ştiu şi ziariste din prima categorie care îmbină cu succes arta meseriei cu feminitatea. Prea puţine, însă, ca să nu arunc în eter această rugăminte: părinţi, nu vă mai lăsaţi fetele să dea la jurnalism! Dacă le prinde clasa a doişpea şi vedeţi că asta îşi doresc, există mari şanse să fie nişte proaste. E drept că, în ceea ce priveşte capacităţile domnişoarei, e deja cam tîrziu să mai faceţi ceva. Dar, dacă tot aveţi o fată proastă, n-aţi vrea s-o mai şi vadă o ţară întreagă la televizor, nu-i aşa?

Taguri: opinie jurnalista misogin