Întrebat de sistem ce nume şi ce parolă vrea să introducă, fericitul nefericit care este şi instalatorul unui nou sistem îşi pierde uzul raţiunii şi pune ce-i dă-n gînd ideea. Mulţi au păţit-o. Apoi, hotărînd să schimbe ceea ce pasiunea oarbă a hotărît în locul lor, au schimbat numele scurt al user-ului din secţiunea Home şi s-au trezit, brusc, în faţa unui computer gol ca napul.
În început îmi e sfîrşitul* ar fi un bun debut pentru articolul de faţă. Sau – de ce nu? – aş putea termina cu el. Aşa s-a întîmplat şi cu calculatoarele. Abia ieşite din găoace, creşteau pînă-n tavan de nu le-ncăpeau ditamai camerele frigorifice şi nu ştiau să spună nici mama, nici tata.
N-a trecut prea mult timp de cînd Caragiale îşi ţinea cursul scurt de psihiatrie aplicată: Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu ştiu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee?
Tocmai mă pregăteam să continuu cu smintelile estetice ale proaspeţilor posesori de Mac. Tocmai pescuiam soft-uri inutile, păguboase, criminale sau doar sinucigaşe.
Macu’ ca macu’. Da’ cuca măcăii numai că măcăne măcar ca acum, cam ca… Aşa stau lucrurile şi cu posesorii de Mac-uri. Dacă tot e bine ce-i foarte bine, dacă tot e simplu ce-i foarte simplu, nu am putea face în aşa fel încît să devină şi rău, şi complicat? Ba se poate, deşi sistemul zece se apără cît poate de invazia proprietarului.
Ultimul film al fraţilor Coen e o capodoperă. Părerea mea! Cred că de la Fargo n-am mai văzut atîta inventivitate în scrierea unei poveşti cinematografice dedicate banalităţii. Numai că îl urmăreşti cu sufletul la gură, de parcă s-ar sfîrşi lumea.
Dacă moş Ion Raţiu nu m-ar fi angajat la Cotidianul, în 1991, n-aş fi ajuns vreodată să pun mîna pe un Mac. Ca orice boier ce se respectă, veteranul ţărănist adusese din State de America numai ce era mai bun, mai scump şi mai sigur. Adică Mac-uri. Aşa am apucat să văd şi eu interfaţă grafică, viteză şi stabilitate.
Cea mai mare ciudă mă apucă în minutul tragic şi solemn (nu cînd nava s-a cutremurat din toţi pereţii ei de lemn) cînd mă prind că tot ce am explicat, demonstrat sau pus pe hîrtie nu face nici cît o ceapă degerată sau, mai exact, exact cît o ceapă degerată.
Mai binele e duşmanul binelui. Iar ochii care nu se văd se uită. Şi cine sapă groapa altuia e gropar, iar mă-sa-i c… Hm, că am ieşit din subiectul zilei de azi. Dar la chestia cu schimbarea domnilor, bucuria nebunilor n-am să renunţ. Mi-am pus Snow Leopard (abia cînd a ajuns la versiunea 6.0.2 – şi bine am făcut). Aceeaşi interfaţă, alte măsurători, altă viteză, alt sentiment.
Scriam mai demult că am aşteptat de la Snow Leopard o localizare de sistem. N-a fost să fie. Însă facilităţile noi au mers într-o direcţie corectă. De exemplu, secţiunea International din Leopard a dispărut şi a apărut Language & Text, cu o subsecţiune Text. Acolo s-a dat marea bătălie pentru graiul strămoşesc.
Mi-ar trebui o mie şi una de zile să vă povestesc ce s-a întîmplat, pe timpul tot atîtor nopţi, în iatacul sultanului Şahriar. Carele, supărat pe eternul feminin, decisese, cum prea bine ştiţi, să-şi tragă nevastă doar pentru o zi şi să-i taie capul.
Au fost odată ca niciodată mai multe sisteme de operare. Şi, ca în orice poveste cu eroi prestabiliţi, la începuturi erau o droaie de sisteme, făcute pe genunchi, în garaj sau pe tron, în baie. Toate (sau toţi, mai degrabă) au pornit în lume călare pe cai mari, cu armele virtuale la oblînc, numai că drumurile către Ileana Cosînzeana li s-au îmbîrligat. Povestea mai spune că au mai rămas trei viteji: Windows, OS X şi Linux.
Tolăniţi alene în sufrageria imobilului din Baker Str. 221B, în preajma şemineului, lîngă bradul melancolic gîrbovit sub povara de beteală şi globuri, Sherlock Holmes şi doctorul Watson caută un subiect de conversaţie.
Se spune că poezia e regina artelor. Se spun, în general, multe prostii, la care nu trebuie să plecăm urechea. Că şi infanteria e regina armelor. Şi? Numai săracul infanteriu ştie cum îl roade moleteriu. Cam aşa stau lucrurile: poezia se bucură de un imens respect, însoţit de o mare indiferenţă dispreţuitoare. Spui poet – spui o lighioană cu aspect ciudat şi cu minţile rătăcite.
…nu există. O spun cu mare tristeţe. Moşul, cînd îi faci aşa o cerere („Vreau un Mac, chiar acum, chiar aici, sub pom, sau te desfiinţez!“), se scarpină-n cap, tuşeşte, se uită-n pungă, apoi te-ntreabă: „Da un Eee PC n-ar fi bun? Am auzit că poţi să-l hackintoşizezi!“.
V-am povestit că, la o adică, nici concurenţa nu mai e ce-a fost. Că, în societatea modernă, e, mai degrabă, un izvor nesecat de flapsuri, de produse pe jumătate finite, o întrecere socialistă: cine dă mai mult gunoi ţării. Ei bine, sînt obligat să-mi iau vorba îndărăt. Zilele astea, concurenţa capitalistă a dat la iveală un nou browser pentru Mac: Google Chrome.
Am să vorbesc azi despre metodele mai puţin ortodoxe de a intra într-un Mac bolnav. Pentru utilizatorii cu băgare de seamă şi iuţeală de mînă, un Mac răcit nu este o piatră-n casă. Trece cu o aspirină. Asta pentru că producătorii i-au pus din leagăn nişte daruri pe care nu le găseşti în alte case.
Toate superproducţiile literare sau cinematografice care încearcă să vă ia ochii cu ficţiuni inspirate dintr-un eveniment cum e cel enunţat în titlu au un defect. Pleacă de la premisa că e musai să fie ceva spectaculos. Că plăcinta de efecte speciale şi nodul gordian de întorsături de situaţie ar trebui să-ţi taie respiraţia. Că, mai mult ca sigur, e ceva di granda, cu violenţă, adrenalină şi mutanţi. Cormac McCarthy e, însă, convins că lucrurile sînt mult mai simple.
Ce experţi? Ce expertiză? Hai, că, doar folosindu-ne macul, putem pătrunde secretele piramidelor. Dar nu e nici o piramidă. E un film. Un biet film despre care o groază de neica nimeni au încercat să-şi dea cu părerea.
Rareori v-am vorbit despre partea hardware a planetei Apple. Şi pe bună dreptate. Unu, nu sînt inginer, doi, nu-mi place să trag de fiare, trei, la ce bun? Întotdeauna se va găsi un Minitehnicus care să-mi dea peste nas.
Folosesc o groază de browsere, aşa, de amorul artei. Printre cele mai uzitate, Opera şi Firefox. Nici n-ar trebui să mai pomenesc de ele, dar aşa-mi vine cîteodată, de parc-aş fi Habarnam învăţînd să scrie poezie de la poetul Floricică (pe numele lui adevărat Tăbîltoc).
Lucrul despre care am să vorbesc astăzi nu există. Cel puţin, nu oficial. Tăcerea care-l înconjoară e una uimită, respectuoasă şi temătoare. Mai ales temătoare. Iar temerea asta – lucru mare – e chiar în livada merelor. Pe scurt, e un joc. Pe care îl poţi trage liniştit pe computer, care se instalează prin simplu drag and drop, nu are Installer, nu e virus, nu cere parole.
M-a pus dracu’ să pun ipotecă pe casă. Banii i-am băgat într-un joc piramidal şi aştept, din zi în zi, să mă-mbogăţesc. Trebuie doar să apuc termenul legal. Merită, îmi voi dubla suma. Pînă atunci, însă, sînt lefter, vînd tot ce găsesc prin cămară, ies pe-nnoptat, tainic, în piaţa de vechituri şi las din preţ la orice, bibelouri, cărţi, tacîmuri. Dau totul fulgerător. E frig şi, ca să mă-ncălzesc, pun somiera pe foc. Bun, se face cald, dar nu mai am unde dormi.
Nu mi-aş mai putea imagina azi un franţuz care să nu strălucească deplin în arta retoricii, dar care să fie şi capabil de a însufleţi ceva cu ea. Cam asta e teribila soartă a cărţii scrise de Michel Houellebecq şi Bernard-Henri Lévy*.
Gata, partida s-a jucat. Cele două capodopere ale giganţilor de la Redmond şi Cupertino au fost puse faţă-n faţă, Snow Leopard şi build-ul final al lui Windows 7. Fanaticii şi detractorii au încins net-ul cu discuţii inutile şi futile.
Dragi nepoţi şi nepoate. Ştiţi că pînă azi m-am ferit (ca de dracu’) să vă recomand programe sau să fac propagandă. Dacă am greşit, pe ici, pe colo, asta e numai vina mea şi nu a Mac-ului care mă ascultă orbeşte (s-ar arunca în foc pentru mine, Doamne fereşte!). Aşa am păţit cînd am povestit despre o pisică atît de norocoasă, încît, alergînd cu lăbuţele pe tastatură, ar fi downloadat un installer complet de OS X, ultima variantă.
E o modă să-ţi baţi joc de Coelho. Cum care Coelho? Paulo, ăla cu o sută de milioane de cărţi vîndute…
Pentru cei care lucrează fotografie, grafică sau cinema, calitatea şi fidelitatea reproducerii pe ecran sînt esenţiale. Tot aşa, pentru cei ce-şi descarcă pozele şi apoi le printează, contează mult dacă rezultatele coincid. În goana lor nebună după clienţi, producătorii de hardware au făcut un lucru neîngăduit: au plusat cu luminozitatea display-urilor, au pus ardei iute în strălucirea fotodiodelor sau ledurilor, astfel încît, în nouă cazuri din zece, ceea ce vedem pe un ecran e o bălăceală perversă de culori fosforescente şi electrice, fără nici o legătură cu realitatea.
Cînd întrebi un posesor de Mac care sînt programele de chat-uire, vei primi două sau trei răspunsuri: nelipsitul
Yahoo Messenger, versatilul
Adium sau clasicul, universalul
Skype. Din nefericire, aproape nimeni din România nu foloseşte perla albă a lui Apple,
iChat.
Oamenii nu-s egali. Nici calculatoarele. Există multe calculatoare de aceeaşi generaţie, dar, ale dracului, nu se comportă la fel nici să le pici! Ai zice că e calculatorul după sufletul omului, dar, dacă nici cei mai blajini dintre muritori nu-s scutiţi de necazuri, unde să mai cauţi dreptatea? N-o mai cauţi! Te hotărăşti să-ţi iei altul… Un Mac, de pildă…